Nu mă uit în urmă. Îi simt pe toți cu ochii ațintiți spre mine. Îmi țin firea destul cât să ajung la lift. Când se închid ușile, îmi permit un unic suspin și mă abțin atât de mult, că simt cum coșul pieptului stă să-mi explodeze din cauza presiunii.

Până ajung la parter, deja știu ce trebuie să fac. S-ar putea să fie nevoie să-l amăgesc ușor pe Paul, ca să-l fac să vină la aeroport. Problema reală

este: oare chiar vreau cu adevărat să facă și el parte din noua viață pe care mi-o construiesc?

Mă duc la mașină și mă așez, îmi pun centura, pornesc motorul și abia apoi dau drumul aerului din plămâni. Deschid torpedoul și sunt ușurată

când văd că pașaportul meu e tot acolo, unde l-am lăsat după ce am fost săptămâna trecută la Registrul Auto. Îl scot și mi-l pun în geantă. Mă tot gândesc dacă să mă duc acasă, să fac bagajele, dar decid că putem să ne luăm tot ce ne trebuie, după ce o să ieșim în siguranță din țară. Un nou început, garderobă nouă. Mă calmează gândul la soarele cald pe umerii și pe fața mea, la analgezicele obținute cu ușurință pe care o să le iau împreună cu pahare de margarita. Am putea să scăpăm de toate problemele în mai puțin de cinci ore, dacă mă mișc repede. O să cumpăr biletele online, în drum spre aeroport. Ba chiar o să ne răsfățăm cu bilete la clasa întâi. Dumnezeu mi-e martor că le-am meritat astăzi.

Îmi deschid iPad-ul, recunoscătoare că încă mai are jumătate de baterie încărcată, teoretic suficient ca să pun la punct tot ce trebuie, înainte de a fi nevoie să o încarc. Nu mi-am verificat atât de recent cheltuielile, încât să știu exact cât avem în contul nostru comun de economii, dar trebuie să fie peste un milion, în momentul de față. Deschid aplicația pentru Citibank și mă

autentific, folosind parola comună.

Cât pe ce să mă sufoc, pur și simplu, când pe ecran apare un numărul minuscul. Nu știu ce să cred. Mă reconectez de câteva ori și suma rămâne la fel de mică. Banii nu sunt nici pe departe suficienți. E imposibil să fie așa. Va trebui să merg la bancă. Îmi înăbuș începutul unui atac de panică gata să

răbufnească.

În timp ce scot mașina din parcare, văd un Ford Crown Victoria gri, care tocmai intră. Tipul mai scund îmi aruncă o privire și am impresia că îl văd cum se mai uită o dată, însă întorc repede capul și intru pe șoseaua principală. În oglinda retrovizoare văd cum mașina ocupă spațiul alăturat celui unde o avusesem eu parcată pe a mea. Încetinesc și văd siluetele familiare cum coboară din vehicul și se îndreaptă către clădirea de birouri.

Lucrurile se înrăutățesc rapid.

* * *

VP - 9

Nu reușesc să-mi aduc aminte când am trecut ultima oară dincolo de sala cu automate bancare, ca să intru în clădirea băncii. Dar cum monitoarele ATM-urilor îmi arată aceeași sumă infimă în contul nostru, nu am de ales.

Ofițerul bancar transpirat care stă în fața mea are un aer deosebit de șocat de faptul că am solicitat un interlocutor uman. Se vede că o discuție, înainte de amiază, cu o femeie înfuriată este ultimul lucru pe care ar vrea să-l facă în acest moment. I-ar merge tare bine 10 miligrame de Klonopin, administrate la fiecare trei ore, pentru tot restul zilelor lui asudate.

Regret, Jason, dar nu mai am acces la cutia plină cu pastile, din care să pot lua și să ți le strecor peste birou, ca să fac mai ușor de suportat această

întâlnire. Chiar dacă vestea concedierii mele abia ce s-a răspândit, îmi dau seama că fără slujba mea nu mai știu cine sunt. Când o să mă întrebe cineva de acum încolo „cu ce te ocupi?” nu sunt sigură ce ar trebui să răspund. Și nici ce o să-i spun lui Paul.

În timp ce Jason face eforturi ca să-mi găsească banii și să evite să mă

privească în ochi, eu fac, în gând, un rezumat al zilei, până în acest moment.

O angajată frumușică a băncii trece pe lângă noi săltând pe tocuri și ciripește

„bună dimineața” așa de sprintenă, că-mi vine să-i pun piedică. Bună

dimineața? Serios?! Poliția, la ușă. Concediată. Economiile de-o viață, aparent dispărute. Rezerva de pastile, periculos de mică. Pendulez, iar și iar, între scepticism și furie oarbă.

Jason își drege de câteva ori glasul, înainte de a-mi confirma nervos ceea ce deja știu. Vocea i se pițigăiază cu fiecare vorbă.

— Doamnă, în contul dumneavoastră sunt 5.000 de dolari. Nu știu ce altceva v-aș putea spune.

Contul nostru comun este cu vreo 995 de mii mai sărac decât ar trebui să

fie. Vestea asta și faptul că mi s-a adresat cu „doamnă” mă înfurie la fel de tare. Panica lovește masiv.

— Jason, poți să-mi explici cum s-au evaporat brusc economiile de douăzeci de ani?

Bărbatul tresare din cauza volumului vocii mele.

— Se pare – răspunde el, trăgându-se nervos de nodul cravatei – că al doilea deținător a făcut o serie de retrageri și de transferuri considerabile în ultimele câteva săptămâni.

Paul. El a avut ideea de a ne deschide un cont comun, în ziua când ne-am căsătorit. Ca într-o zi să ne putem construi casa despre care am vorbit mereu, încă de la prima noastră întâlnire. Îmi crește brusc tensiunea. Până la urmă, se pare că Paul nu merită să-l invit în vacanța mea permanentă.

Mă lupt să-mi stăpânesc imboldul de a apuca amărâta aia de plăcuță de pe birou, cu numele lui Jason, ca să i-o îndes pe beregata lui de grăsan. Nu-i VP - 10

explic cum aveam eu de gând să retrag toți banii aceia economisiți ca să fug undeva, departe, și cum el mi-a retezat considerabil aripile.

— Jason, e inacceptabil. Cum Dumnezeu putea soțul meu să ia toți banii, fără ca eu să aprob sau să cosemnez ceva?

Mă surprinde și pe mine mârâitul pe care îl scot din gât.

Agitația mea atrage câteva priviri din partea colegilor lui Jason, care par ușurați că nu am nimerit la ei. Pe frunte și pe buza de sus îi apar noi broboane de sudoare. În timp ce continuă să tasteze, fixând cu privirea monitorul din fața lui, medicamentele încep să-și facă efectul. Substanțele chimice îmi invadează receptorii și îmi domolesc puțin greața și starea de panică. Secretul este să nu clachez. Pot să fac asta.

Mai scot încet o pastilă, perfect lunguiață, din buzunarul blazerului și mi-o bag ușor în gură. Gustul chimic de zaharină mi se dizolvă pe limbă și mă

calmează instantaneu. În mod normal, nu iau așa de multe pastile în mijlocul zilei. Dar evenimentele de astăzi justifică, pe deplin, luarea câtorva decizii mai puțin normale.

Gândul îmi fuge aiurea și mă întreb de unde putea să fi venit „pontul anonim” transmis la Resurse Umane. Nu mă surprinde că am dușmani la serviciu, întrebarea e care dintre ei a făcut-o. Atenția îmi revine din nou în prezent, mai înainte ca mintea să mi se încâlcească în chestiunea respectivă.

Misterul acela va trebui să mai aștepte.

Privesc în jur, la deșertul care înseamnă zona de birouri cu separatoare a băncii. Câțiva angajați mai tineri, la primul lor costum, stau în alveole vecine, luminate de telefoane. Îmi dau seama după cum își mișcă mâinile că încearcă

să scape de plictiseală. Încerc să nu țip când Jason îngaimă că, da, Paul, soțul meu cel responsabil, previzibil și de încredere, a prăjit, sistematic, contul nostru comun. Chiar și ieri, de fapt.

Ca și cum avea în gând un plan al lui de evadare.

Jason își cere din nou scuze și se oferă să-mi trimită pe email un extras de cont, cu sumele și datele tuturor retragerilor, iar eu dau din cap și bâigui ceva ce seamănă cu un da, în timp ce îmi recapăt oarecum sângele rece, destul cât să mă pot ridica. Fac doar câțiva pași și simt cum, de furie, picioarele îmi tremură zdravăn.

Sunt în mașină și mă aud cântând melodia de la radio, deși știu că nu este firesc ca aceasta să fie o reacție potrivită la ceea ce mi s-a întâmplat până

acum, azi. Cerul de primăvară este la fel de limpede și de exuberant pe cât mă simt eu însămi și realizez că e Ziua Păcălelilor, 1 aprilie. Asta ar fi culmea păcălelii. Clipesc și îmi dau seama că am intrat pe aleea de lângă casă, dar nu-mi amintesc nimic din intervalul dintre ieșirea mea din bancă și sosirea acasă. Timpul îmi joacă feste astăzi.

VP - 11

Mașina lui nu e pe alee. Este de așteptat, dată fiind ora. Din fericire, nici alte mașini nu sunt parcate pe alee. Mă răzgândesc și dau înapoi; decid că ar fi cel mai bine să nu știe nimeni că sunt acasă; apoi, dau colțul și parchez în spatele casei, pe un drum secundar pe care nu trece nimeni niciodată, cu excepția puștilor din vecini care, de câteva ori pe zi, se plimbă pe acolo cu bicicletele.

Intru pe poarta noastră din spate, o trag după mine și aud cum se închide ivărul. Traversez curtea, descui ușa din spate, trec prin bucătărie și mă duc ață la canapea, unde știu că o să-i găsesc laptopul. Duff țopăie spre mine, bucuros să mă vadă. Își îndeasă trufa în palma mea și mă împinge spre bucătărie, acolo unde stă agățată lesa lui, dar eu reușesc doar să-mi adun destulă energie, cât să-l mângâi ușor pe capul lui enorm.

Duff îmi întoarce dosul lui mare, alb cu negru, și mi se prăbușește la picioare, un maldăr de șaizeci și opt de kilograme, mulțumit cu fericirea lui simplistă. Îl iubesc, dar întotdeauna a fost mai întâi de toate câinele lui Paul și mă iau căldurile pe dinăuntru, când mă gândesc la soțul meu cel hoț și mincinos. Îl trag pe Duff de zgardă, spre ușa din spate, și îl scot afară.

Trebuie să fiu singură, cât investighez. Scâncește puțin, până ce o veveriță îi atrage repede atenția, așa că o ia la fugă spre capătul opus al curții.