— Te-ai lăsat pe tânjală. Sunt luni de zile de când te porți ciudat. Zău, Rebecca, știi mai bine ca oricine că toate rahaturile astea au efecte secundare nasoale. Ai luat prea multe. Ăsta e comportament de novice. Și, să
fim serioși, ești deja puțin cam prea bătrână ca să fii în continuare reprezentant de vânzări.
E stilul lui Mark să răsucească cuțitul în rană. Nu se poate abține. Spatele îmi devine țeapăn.
— Mark, știi bine câți bani am făcut pentru compania asta și câți bani am scutit…
— Te rog, Rebecca. În clipa de față tu ești cea mai mică dintre problemele mele. N-o să complic lucrurile. Ești pusă pe liber. Poți să o faci demn și să îți dai demisia, să pleci imediat și să nu mai atragi atenția asupra ta. Sau pot să
fac o plângere oficială despre cât de adânc ți-ai băgat mâna în mostre și asta va atrage o nedorită atenție asupra ta. Eu pot să te scap de cei de la resurse umane, dacă nu faci tapaj prea mare. Consider că e în interesul tău să-ți păstrezi demnitatea neștirbită, nu crezi?
E în interesul lui să demisionez. Dacă mă dă afară, știe că pot să arunc totul în cârca lui și să le spun celor de la Resurse despre „glumele tâmpite”
pe care le-a făcut. Mai rău chiar, pot să le spun ceea ce știu despre îndoielnica lui relație cu adevărul, în legătură cu un anume proces cu medicamente, încheiat catastrofal. Am însă sentimentul că această
informație îmi va fi mai utilă altfel. Decid să o păstrez pentru zile mai negre.
Chiar și așa, tot am nevoie de Mark mai mult decât are el nevoie de mine.
— Rebecca?
Sunt gata să-mi dau drumul la gură.
— Să nu faci vreo scenă. Dacă nu cumva vrei să te scot complet din aranjamentul nostru din afara serviciului. Aici am încheiat-o.
Tonul vocii lui e așa de amenințător, că îmi taie orice elan. Sunt totuși ușurată că nu mă exclude de-a dreptul. Și mai știu că în momentul acesta ar fi o tâmpenie uriașă să atrag prea mult atenția asupra mea și, prin extrapolare, și asupra lui Paul.
Simt că mi-e greață și am nevoie mai mult decât orice să ies la aer curat.
Înclin din cap, mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre alveola mea. Mă
opresc să-mi iau geanta. Când întind mâna după laptop, asistenta lui Mark, Christina, o tipă de douăzeci și cinci de ani cu buze de pește și îmbrăcată mai degrabă pentru cazinou, sare și mi-l smulge din brațe.
— Aparține companiei, zice și zâmbetul ei de mâncătoare de rahat îi dezvelește dantura, nefiresc de albă.
VP - 8
Nu m-a plăcut niciodată.
Nu mă uit în urmă. Îi simt pe toți cu ochii ațintiți spre mine. Îmi țin firea destul cât să ajung la lift. Când se închid ușile, îmi permit un unic suspin și mă abțin atât de mult, că simt cum coșul pieptului stă să-mi explodeze din cauza presiunii.
Până ajung la parter, deja știu ce trebuie să fac. S-ar putea să fie nevoie să-l amăgesc ușor pe Paul, ca să-l fac să vină la aeroport. Problema reală
este: oare chiar vreau cu adevărat să facă și el parte din noua viață pe care mi-o construiesc?
Mă duc la mașină și mă așez, îmi pun centura, pornesc motorul și abia apoi dau drumul aerului din plămâni. Deschid torpedoul și sunt ușurată
când văd că pașaportul meu e tot acolo, unde l-am lăsat după ce am fost săptămâna trecută la Registrul Auto. Îl scot și mi-l pun în geantă. Mă tot gândesc dacă să mă duc acasă, să fac bagajele, dar decid că putem să ne luăm tot ce ne trebuie, după ce o să ieșim în siguranță din țară. Un nou început, garderobă nouă. Mă calmează gândul la soarele cald pe umerii și pe fața mea, la analgezicele obținute cu ușurință pe care o să le iau împreună cu pahare de margarita. Am putea să scăpăm de toate problemele în mai puțin de cinci ore, dacă mă mișc repede. O să cumpăr biletele online, în drum spre aeroport. Ba chiar o să ne răsfățăm cu bilete la clasa întâi. Dumnezeu mi-e martor că le-am meritat astăzi.
Îmi deschid iPad-ul, recunoscătoare că încă mai are jumătate de baterie încărcată, teoretic suficient ca să pun la punct tot ce trebuie, înainte de a fi nevoie să o încarc. Nu mi-am verificat atât de recent cheltuielile, încât să știu exact cât avem în contul nostru comun de economii, dar trebuie să fie peste un milion, în momentul de față. Deschid aplicația pentru Citibank și mă
autentific, folosind parola comună.
Cât pe ce să mă sufoc, pur și simplu, când pe ecran apare un numărul minuscul. Nu știu ce să cred. Mă reconectez de câteva ori și suma rămâne la fel de mică. Banii nu sunt nici pe departe suficienți. E imposibil să fie așa. Va trebui să merg la bancă. Îmi înăbuș începutul unui atac de panică gata să
răbufnească.
În timp ce scot mașina din parcare, văd un Ford Crown Victoria gri, care tocmai intră. Tipul mai scund îmi aruncă o privire și am impresia că îl văd cum se mai uită o dată, însă întorc repede capul și intru pe șoseaua principală. În oglinda retrovizoare văd cum mașina ocupă spațiul alăturat celui unde o avusesem eu parcată pe a mea. Încetinesc și văd siluetele familiare cum coboară din vehicul și se îndreaptă către clădirea de birouri.
Lucrurile se înrăutățesc rapid.
* * *
VP - 9
Nu reușesc să-mi aduc aminte când am trecut ultima oară dincolo de sala cu automate bancare, ca să intru în clădirea băncii. Dar cum monitoarele ATM-urilor îmi arată aceeași sumă infimă în contul nostru, nu am de ales.
Ofițerul bancar transpirat care stă în fața mea are un aer deosebit de șocat de faptul că am solicitat un interlocutor uman. Se vede că o discuție, înainte de amiază, cu o femeie înfuriată este ultimul lucru pe care ar vrea să-l facă în acest moment. I-ar merge tare bine 10 miligrame de Klonopin, administrate la fiecare trei ore, pentru tot restul zilelor lui asudate.
Regret, Jason, dar nu mai am acces la cutia plină cu pastile, din care să pot lua și să ți le strecor peste birou, ca să fac mai ușor de suportat această
întâlnire. Chiar dacă vestea concedierii mele abia ce s-a răspândit, îmi dau seama că fără slujba mea nu mai știu cine sunt. Când o să mă întrebe cineva de acum încolo „cu ce te ocupi?” nu sunt sigură ce ar trebui să răspund. Și nici ce o să-i spun lui Paul.
În timp ce Jason face eforturi ca să-mi găsească banii și să evite să mă
privească în ochi, eu fac, în gând, un rezumat al zilei, până în acest moment.
O angajată frumușică a băncii trece pe lângă noi săltând pe tocuri și ciripește
