„bună dimineața” așa de sprintenă, că-mi vine să-i pun piedică. Bună
dimineața? Serios?! Poliția, la ușă. Concediată. Economiile de-o viață, aparent dispărute. Rezerva de pastile, periculos de mică. Pendulez, iar și iar, între scepticism și furie oarbă.
Jason își drege de câteva ori glasul, înainte de a-mi confirma nervos ceea ce deja știu. Vocea i se pițigăiază cu fiecare vorbă.
— Doamnă, în contul dumneavoastră sunt 5.000 de dolari. Nu știu ce altceva v-aș putea spune.
Contul nostru comun este cu vreo 995 de mii mai sărac decât ar trebui să
fie. Vestea asta și faptul că mi s-a adresat cu „doamnă” mă înfurie la fel de tare. Panica lovește masiv.
— Jason, poți să-mi explici cum s-au evaporat brusc economiile de douăzeci de ani?
Bărbatul tresare din cauza volumului vocii mele.
— Se pare – răspunde el, trăgându-se nervos de nodul cravatei – că al doilea deținător a făcut o serie de retrageri și de transferuri considerabile în ultimele câteva săptămâni.
Paul. El a avut ideea de a ne deschide un cont comun, în ziua când ne-am căsătorit. Ca într-o zi să ne putem construi casa despre care am vorbit mereu, încă de la prima noastră întâlnire. Îmi crește brusc tensiunea. Până la urmă, se pare că Paul nu merită să-l invit în vacanța mea permanentă.
Mă lupt să-mi stăpânesc imboldul de a apuca amărâta aia de plăcuță de pe birou, cu numele lui Jason, ca să i-o îndes pe beregata lui de grăsan. Nu-i VP - 10
explic cum aveam eu de gând să retrag toți banii aceia economisiți ca să fug undeva, departe, și cum el mi-a retezat considerabil aripile.
— Jason, e inacceptabil. Cum Dumnezeu putea soțul meu să ia toți banii, fără ca eu să aprob sau să cosemnez ceva?
Mă surprinde și pe mine mârâitul pe care îl scot din gât.
Agitația mea atrage câteva priviri din partea colegilor lui Jason, care par ușurați că nu am nimerit la ei. Pe frunte și pe buza de sus îi apar noi broboane de sudoare. În timp ce continuă să tasteze, fixând cu privirea monitorul din fața lui, medicamentele încep să-și facă efectul. Substanțele chimice îmi invadează receptorii și îmi domolesc puțin greața și starea de panică. Secretul este să nu clachez. Pot să fac asta.
Mai scot încet o pastilă, perfect lunguiață, din buzunarul blazerului și mi-o bag ușor în gură. Gustul chimic de zaharină mi se dizolvă pe limbă și mă
calmează instantaneu. În mod normal, nu iau așa de multe pastile în mijlocul zilei. Dar evenimentele de astăzi justifică, pe deplin, luarea câtorva decizii mai puțin normale.
Gândul îmi fuge aiurea și mă întreb de unde putea să fi venit „pontul anonim” transmis la Resurse Umane. Nu mă surprinde că am dușmani la serviciu, întrebarea e care dintre ei a făcut-o. Atenția îmi revine din nou în prezent, mai înainte ca mintea să mi se încâlcească în chestiunea respectivă.
Misterul acela va trebui să mai aștepte.
Privesc în jur, la deșertul care înseamnă zona de birouri cu separatoare a băncii. Câțiva angajați mai tineri, la primul lor costum, stau în alveole vecine, luminate de telefoane. Îmi dau seama după cum își mișcă mâinile că încearcă
să scape de plictiseală. Încerc să nu țip când Jason îngaimă că, da, Paul, soțul meu cel responsabil, previzibil și de încredere, a prăjit, sistematic, contul nostru comun. Chiar și ieri, de fapt.
Ca și cum avea în gând un plan al lui de evadare.
Jason își cere din nou scuze și se oferă să-mi trimită pe email un extras de cont, cu sumele și datele tuturor retragerilor, iar eu dau din cap și bâigui ceva ce seamănă cu un da, în timp ce îmi recapăt oarecum sângele rece, destul cât să mă pot ridica. Fac doar câțiva pași și simt cum, de furie, picioarele îmi tremură zdravăn.
Sunt în mașină și mă aud cântând melodia de la radio, deși știu că nu este firesc ca aceasta să fie o reacție potrivită la ceea ce mi s-a întâmplat până
acum, azi. Cerul de primăvară este la fel de limpede și de exuberant pe cât mă simt eu însămi și realizez că e Ziua Păcălelilor, 1 aprilie. Asta ar fi culmea păcălelii. Clipesc și îmi dau seama că am intrat pe aleea de lângă casă, dar nu-mi amintesc nimic din intervalul dintre ieșirea mea din bancă și sosirea acasă. Timpul îmi joacă feste astăzi.
VP - 11
Mașina lui nu e pe alee. Este de așteptat, dată fiind ora. Din fericire, nici alte mașini nu sunt parcate pe alee. Mă răzgândesc și dau înapoi; decid că ar fi cel mai bine să nu știe nimeni că sunt acasă; apoi, dau colțul și parchez în spatele casei, pe un drum secundar pe care nu trece nimeni niciodată, cu excepția puștilor din vecini care, de câteva ori pe zi, se plimbă pe acolo cu bicicletele.
Intru pe poarta noastră din spate, o trag după mine și aud cum se închide ivărul. Traversez curtea, descui ușa din spate, trec prin bucătărie și mă duc ață la canapea, unde știu că o să-i găsesc laptopul. Duff țopăie spre mine, bucuros să mă vadă. Își îndeasă trufa în palma mea și mă împinge spre bucătărie, acolo unde stă agățată lesa lui, dar eu reușesc doar să-mi adun destulă energie, cât să-l mângâi ușor pe capul lui enorm.
Duff îmi întoarce dosul lui mare, alb cu negru, și mi se prăbușește la picioare, un maldăr de șaizeci și opt de kilograme, mulțumit cu fericirea lui simplistă. Îl iubesc, dar întotdeauna a fost mai întâi de toate câinele lui Paul și mă iau căldurile pe dinăuntru, când mă gândesc la soțul meu cel hoț și mincinos. Îl trag pe Duff de zgardă, spre ușa din spate, și îl scot afară.
Trebuie să fiu singură, cât investighez. Scâncește puțin, până ce o veveriță îi atrage repede atenția, așa că o ia la fugă spre capătul opus al curții.
Avem o casă simplă, fără sofisticării. Clădirea cu un etaj, modestă, e poziționată la o oarecare distanță de drum, pe colț, și are în spate o curte micuță, înconjurată de un gard scund, vopsit în alb. Cu cei 140 de metri pătrați ai ei, cu două dormitoare (pe unul din ele Paul l-a transformat în birou) și două băi, ni s-a părut un palat acum zece ani, când ne-am mutat din Manhattan, unde lăsasem un apartament considerabil mai scump, care avea 56 de metri pătrați.
După primii câțiva ani, zilele în care trupurile noastre stăteau neîncetat încolăcite s-au mai rărit, în lipsa unei uși și, în general, a unui spațiu intim personal. Apoi a apărut Duff, care la șase luni ajunsese deja să aibă aproape cincizeci de kilograme, așa că am ajuns efectiv să nu mai avem loc în propriul nostru pat.
Se prea poate ca Duff să fi funcționat ca un fel de plasture salvator când nu ne puteam decide în legătură cu copiii. Eu mi-am dorit întotdeauna să am copii, în ciuda spaimei cuibărite adânc, de a nu-i expune la vreuna dintre traumele pe care le-am suferit eu însămi. Dorința mea de a avea o familie fericită, așa cum vedeam la televizor și în filme, a crescut exponențial după
ce l-am cunoscut pe Paul și vocea care îmi dicta în șoaptă îndoielile a fost acoperită de susurul speranței.
Până la urmă însă, în această privință vocea lui a devenit cea mai puternică. Diatriba lui bine repetată, despre cum copiii au distrus căsătorii VP - 12
absolut perfecte și cum majoritatea oamenilor au făcut copii doar din nevoia de a-și satisface propriul ego, a avut în final câștig de cauză. Cum, necum, l-am lăsat pe el să fie cel care ține cârma, când a fost vorba despre deciziile majore din viața noastră. Au existat însă cu siguranță momente când m-am întrebat dacă eu chiar am ajuns să-i împărtășesc punctul de vedere sau doar mi-a fost frică să nu-l pierd, dacă m-aș fi împotrivit.
După un mic dejun luat târziu și stropit cu alcool din belșug, a urmat o plimbare pe lângă un magazin din apropiere care vindea animale de casă; și amândoi ne-am îndrăgostit fulgerător, sincer, chiar dacă sub imperiul unui impuls, de un cățeluș, care doar aparent era mic. Iar ideea de avea împreună
grijă de un cățel a părut un compromis fericit. În copilărie niciunul din noi nu avusese un animal de companie și întotdeauna ne dorisem un câine. Paul l-a botezat Duff și patrupedul a ajuns să ne depășească pe amândoi în greutate, să mănânce echivalentul unui sfert din chirie, măsurat în hrană
pentru câini, și, în final, a devenit ultima picătură blănoasă care ne-a făcut să
plecăm din oraș.
