Avem o casă simplă, fără sofisticării. Clădirea cu un etaj, modestă, e poziționată la o oarecare distanță de drum, pe colț, și are în spate o curte micuță, înconjurată de un gard scund, vopsit în alb. Cu cei 140 de metri pătrați ai ei, cu două dormitoare (pe unul din ele Paul l-a transformat în birou) și două băi, ni s-a părut un palat acum zece ani, când ne-am mutat din Manhattan, unde lăsasem un apartament considerabil mai scump, care avea 56 de metri pătrați.

După primii câțiva ani, zilele în care trupurile noastre stăteau neîncetat încolăcite s-au mai rărit, în lipsa unei uși și, în general, a unui spațiu intim personal. Apoi a apărut Duff, care la șase luni ajunsese deja să aibă aproape cincizeci de kilograme, așa că am ajuns efectiv să nu mai avem loc în propriul nostru pat.

Se prea poate ca Duff să fi funcționat ca un fel de plasture salvator când nu ne puteam decide în legătură cu copiii. Eu mi-am dorit întotdeauna să am copii, în ciuda spaimei cuibărite adânc, de a nu-i expune la vreuna dintre traumele pe care le-am suferit eu însămi. Dorința mea de a avea o familie fericită, așa cum vedeam la televizor și în filme, a crescut exponențial după

ce l-am cunoscut pe Paul și vocea care îmi dicta în șoaptă îndoielile a fost acoperită de susurul speranței.

Până la urmă însă, în această privință vocea lui a devenit cea mai puternică. Diatriba lui bine repetată, despre cum copiii au distrus căsătorii VP - 12

absolut perfecte și cum majoritatea oamenilor au făcut copii doar din nevoia de a-și satisface propriul ego, a avut în final câștig de cauză. Cum, necum, l-am lăsat pe el să fie cel care ține cârma, când a fost vorba despre deciziile majore din viața noastră. Au existat însă cu siguranță momente când m-am întrebat dacă eu chiar am ajuns să-i împărtășesc punctul de vedere sau doar mi-a fost frică să nu-l pierd, dacă m-aș fi împotrivit.

După un mic dejun luat târziu și stropit cu alcool din belșug, a urmat o plimbare pe lângă un magazin din apropiere care vindea animale de casă; și amândoi ne-am îndrăgostit fulgerător, sincer, chiar dacă sub imperiul unui impuls, de un cățeluș, care doar aparent era mic. Iar ideea de avea împreună

grijă de un cățel a părut un compromis fericit. În copilărie niciunul din noi nu avusese un animal de companie și întotdeauna ne dorisem un câine. Paul l-a botezat Duff și patrupedul a ajuns să ne depășească pe amândoi în greutate, să mănânce echivalentul unui sfert din chirie, măsurat în hrană

pentru câini, și, în final, a devenit ultima picătură blănoasă care ne-a făcut să

plecăm din oraș.

Cu șaptesprezece ani în urmă, am umplut un camion nu prea mare cu ceea ce aveam în apartament și ne-am îndreptat către orașul natal al lui Paul, Stony Brook, în Long Island, unde un prieten de familie ne oferise o casă nou-construită, la preț bun. La cinci minute de mers pe jos de țărm și cu o curte de două ori mai mare ca apartamentul nostru, am trecut ușor peste șocul de a locui în afara orașului. Situația era minunată și părea că nu poate decât să devină și mai bună. Cât de mult ne înșelasem în această privință.

Cercetez bucătăria deschisă spre living și îmi surprind silueta reflectată

în oglinda mare, aurită, pe care am cumpărat-o acum mulți ani de la lichidarea unei case și care stă agățată deasupra șemineului. După toate câte s-au petrecut astăzi, arăt sleită, ochii îmi sunt umflați, privirea rătăcită, ca și cum toată noaptea am stat trează și am plâns. Părul castaniu îmi pare mai tern ca de obicei și pielea are o nuanță pământie. Mi s-a spus că sunt frumoasă, dar astăzi sigur nu e cazul. Încă nu m-a podidit plânsul, dar eu n-am fost niciodată o plângăcioasă.

Decid că miezul zilei este un moment perfect respectabil ca să-mi torn un pahar mare cu ceva alcool. Efectele relaxante ale medicamentelor încep să

dispară și lasă locul unei grămezi de sentimente care nu-mi sunt necesare, deocamdată. Știu că nu mai pot lua alte medicamente, cel puțin două ore. Nu am de gând să cad victimă unei supradoze accidentale și să le dau tuturor satisfacție.

Nu suntem cine știe ce băutori, așa că singurul alcool la îndemână e o sticlă de șampanie, rămasă de la ultima aniversare a căsătoriei noastre. E o marcă bună. Din soiul celor care costă peste 200 de dolari și sunt păstrate VP - 13

pentru ocazii foarte speciale. Paul a adus-o pentru a nouăsprezecea noastră

aniversare, împreună cu un braț de trandafiri roșii, lungi, și o brățară de aur de la Tiffany. Eu nu făcusem nimic pentru el, în afara unei felicitări de doi bani, luată pe fugă de la drogherie, pe când mă întorceam de la sală.

Stânjenită și oarecum rușinată, am devenit defensivă și m-am închis în mine.

A fost prima noastră aniversare, de cel puțin patru ani încoace, pe care nu o sărisem și nu o lăsasem să treacă neobservată.

Paul ieșise din tipar și mă făcuse să mă rușinez.

El fusese afectuos și nostalgic, iar eu nu reușisem să găsesc în mine aceleași resorturi, nici măcar atât cât să mă port amabil cu el. De când își pierduse afacerea, lucrurile între noi erau când reci, când calde și aproape că

nu mai făceam sex. Probabil că luam mai multe pastile decât ar fi trebuit și în perioada aceea imboldurile mele sexuale erau ca și inexistente. În loc de dorință și drăgălășenie față de el, așa cum simțeam odată, acum părea că nu a mai rămas decât iritare. Îi spusesem că nu am chef să fiu mahmură după

șampanie și că nu vreau nimic altceva decât să mă culc. Îmi replicase rece că, dacă eu aveam de gând să închei seara în felul acesta, el s-ar putea duce să

facă o tură cu mașina. Nu mă gândisem să-l întreb încotro.

Brusc, schimbările din purtarea scumpului meu soț, în ultimele săptămâni, capătă o turnură mult mai complicată. Se instalează senzația apăsătoare a unui déjà-vu. Indicii – pe care chiar eu le-am împins departe de centrul atenției, în favoarea propriilor mele interese – acum devin evidente, cu o alarmantă claritate. E formidabil cât de bine reușim să estompăm lucruri certe, până la a le face aproape invizibile, dacă ne-o dorim cu destulă

tărie.

Îmi torn un prim pahar și îl dau imediat pe gât. Nici măcar nu-mi trecuse prin cap să-l sun pe Paul, după ce am plecat de la birou. El trebuia să fi fost persoana la care apelez, într-o situație de criză. Mai ales după tot ceea ce se întâmplase, înainte de ziua de azi. Telefonul e chiar lângă mine, dar mie mi se pare imposibil să ajung la el. Nu pot să-i spun lui Paul că am fost concediată. Dacă o fac o să înceapă cu întrebările și știu că o să creadă că e din cauza pastilelor. Ar avea dreptate, dar nu pot să-l las să afle că așa e.

Nu ar fi trebuit să-i permit lui Mark să se poarte nepotrivit, dar după ce lucrurile o luaseră razna între mine și Paul, în dormitor, am început să-i permit și chiar m-am așteptat ca Mark să sară calul în privința mea. Într-un fel pervers, ajunsesem să depind de interesul pe care mi-l acorda, ca să-mi mențin motivația la muncă și să-mi distrag atenția de la situația de acasă. Iar Mark avea stimulente practice și de factură chimică, la care avea acces și pe care mi le putea oferi.

O parte din mine se așteptase ca toată povestea aceea, cu tânăra agent de VP - 14

vânzări farmaceutice care îmbătrânește, să ducă spre un final de carieră.

Indiferent câte injecții mi-aș fi făcut, situația nu s-ar fi schimbat. Dar nu se putea nimeri un moment mai prost în care să se întâmple. Nu e vorba doar despre mostrele pe care mi le însușisem, e vorba de vârsta mea și de concurență. Și de declinul performanțelor mele. Și de ceea ce știu despre Mark.

Noua generație de reprezentanți era cerută de doctorii noi. Ceea ce eu cultivasem cu migală, relațiile cu medici loiali, chiar dacă uneori incompetenți, se apropiau de sfârșitul lor firesc, pe măsură ce ei ieșeau la pensie și erau înlocuiți de alți doctori, în jur de treizeci de ani, proaspeți absolvenți ieșiți de pe băncile universității de medicină. Năpădiseră orașul și suburbiile din jur cu cabinete prospere, care forfoteau de tipi nervoși, apatici și impotenți. Doctorii mai tineri, cu idealismul lor și cu cabinetele nou înființate, erau încă destul de cruzi încât să-și piardă o oră din programul zilnic, supraaglomerat peste poate, ca să le acorde atenție tinerelor și frumoaselor reprezentante de produse farmaceutice și să

comande noi produse, asigurându-se astfel că vor mai exista și alte vizite.

Carnețelul meu de bal devenise din ce în ce mai gol, în ultima vreme.

Șampania mi-a indus o stare destul de plăcută, așa că m-am pus pe treabă.

Cu laptopul lui Paul așezat peste al meu, mai iau o înghițitură, exagerat de mică, din sticla de Veuve Clicquot, îmi ridic părul în coc și suspin, ca și cum cineva m-ar privi. Portretul unei doamne adevărate. Cu toate câte s-au petrecut între noi, ai crede că nu e prima dată când îl spionez pe Paul.

Tehnic vorbind, nici nu este. Proasta de mine, credeam totuși că am depășit faza. E uimitor cât de repede a fost înlocuită încrederea dintre noi cu ceva mult mai puternic, ceva inexprimabil.

Intru fără dificultate. Cunosc toate parolele lui Paul. Sunt întotdeauna aceleași, porecla mea sau data aniversării noastre. Mă uit la fotografia de pe desktop. E veche, făcută în primii ani de după căsătoria noastră. În vara când ne-am mutat în West Village și am început să muncim cu adevărat, fără să

fim stânjeniți de teamă sau de îndoială, ca să strângem bani pentru viața pe care amândoi ne-o doream atât de mult. Doi copii prostuți, privind cu optimism la viața care li se deschidea dinainte, îndrăgostiți nebunește unul de celălalt. Sunt oarecum surprinsă că Paul a ales o fotografie cu noi doi.

Prin comparație, imaginea generică de fundal de pe desktopul meu pare neînsemnată. Abia dacă mă recunosc în poză. Ochii au mai multă strălucire, fața îmi e mai netedă. Surâd, și nu mă uit la obiectivul aparatului, ci la Paul.

El privește înainte. Are un zâmbet atât de larg, încât pare că se mișcă. Paul nu a îmbătrânit atât cât ar fi trebuit, de când a fost făcută fotografia. În versiunea din calculator e mai suplu și are linia părului mai bine conturată, VP - 15

fără bruma firelor gri pe care le are acum. Mă uit atentă la chipul frumos pe care l-am privit mai des decât pe al meu și nu recunosc nimic. Dau clic pe emailuri, trag încet aer în piept și mă pregătesc să fac din nou cunoștință, ca pentru prima dată, cu soțul meu.

Doi

PAUL

ÎNAINTE

Soția mea și cu mine suntem două tipuri diferite de mincinoși. Este unul dintre lucrurile interesante pe care le descoperi după aproape două decenii de mariaj. Eu am tendința să înfloresc detaliile. Ea, pe de altă parte, le omite selectiv.

Rebecca și cu mine am adus în relația noastră cam același bagaj de traume. Presupun că pentru amândoi minciuna înseamnă control; o încercare de a face față trecutului prin reconfigurarea prezentului nostru.

Așa mi s-a explicat, când eram copil, de către psihiatrul căruia i s-a repartizat cazul meu. Cred că îmi amintesc atât de limpede, pentru că eram disperat să fac impresie bună.

— Paul, poți să-mi spui doamna doctor A, bine?