Zâmbetul ei mă încălzește pe dinăuntru.
— Bine.
— Paul, înțelegi ce s-a întâmplat cu părinții tăi?
— Da, doamnă doctor A.
— Înțelegi că a fost vorba de un accident? Că nu ai fost tu de vină?
— Da, doamnă doctor A.
— Paul, uită-te la mine. Tu nu ai făcut nimic greșit.
— Bine.
— Bine, scumpule.
Doctorița purta un lănțișor subțire din argint cu un mic pandantiv de safir ce părea să fie o moștenire de familie și care se asorta cu ochii ei. Îmi amintesc de felul cum îi stătea pe piele, subliniind conturul delicat al decolteului. Era blândă și m-a liniștit.
* * *
Ne spunem unul altuia o grămadă de lucruri. O mulțime de minciuni VP - 16
plăcute, care ne dau speranță.
Când Rebecca și cu mine ne-am căsătorit, frate, eram nebuni unul după
celălalt. Îndrăgostiți până peste urechi; doi copii sălbatici, cu ochi mari. Și ce ochi avea Rebecca. Senzuali, umbriți, somnoroși și totuși exprimând înțelepciune. Când mă priveau deveneam de mămăligă. Și eram îndrăgostiți peste poate. Era frumos. Și prostesc. Și pe atunci credeam – chiar credeam –
că împreună am putea să trecem prin orice. Într-un fel, cred că așa am și făcut.
Rebecca și cu mine făceam dragoste zile în șir, parcă. Eu eram hipnotizat de ochii aceia ai ei, și gura mi se topea sub buzele ei pline, și părul ei negru cădea în valuri peste fețele noastre.
— Mă iubești?
— Cu disperare, Matu.
— Am atâta nevoie de tine.
— Sunt al tău. Sunt cu totul al tău.
— Scumpule, am nevoie să mi-o tragi.
Timpul parcă se evapora când stăteam încolăciți în așternuturi sau sub duș ori când descopeream moduri inedite de a folosi mobila la mâna a doua pe care o adunasem. Reușisem chiar să născocim moduri perverse în care să
facem uz de mica mea colecție de cravate. Abia când ne smulgeam unul din brațele celuilalt, epuizați și total satisfăcuți, universul înconjurător redevenea, într-o oarecare măsură, ordonat.
* * *
Când ești tânăr, sexy și cool, totul îți e la îndemână. Universul chiar pare să ți se ofere cadou. Ai o soție tânără și frumoasă, care are un fund sexy și un fel de a te face din vorbe, de te simți puțin nevolnic, dar numai atât cât poți să-ți permiți. Te simți vulnerabil într-un fel, însă întâmpini bucuros această
vulnerabilitate. Ți-o îngădui, pentru că relația voastră e solidă. Legăturile căsătoriei sunt impenetrabile și te protejează de lumea exterioară.
Nu că ai avea nevoie să fii protejat. Totul merge de minune. Ai o afacere prosperă în domeniul construcțiilor. Lumea se înghesuie să-și ridice locuințe noi. Abia dacă reușești să faci față numărului de proiecte cu care jonglezi, dar, când ți se mai oferă unul, cum să-l refuzi? Ești în stare să te ocupi de toate. Tu ești regele. Poți să ții în echilibru toate acele farfurii rotitoare. Ba chiar ești în stare să-ți faci timp și să sapi, să torni fundația și să tragi utilitățile la casa de vis pe care ai gândit-o pentru superba ta soție. Soția care și ea se spetește muncind. Și când o pui jos și ești deasupra ei, te privește cu aerul că a ajuns deasupra lumii întregi. Și asta te face să simți la fel. La urma urmei, chiar așa ești. Tu ești bărbatul. Ești bărbatul adevărat.
Apoi, realitatea îți trage una și ai senzația că în față te-a izbit un sac plin VP - 17
cu monede. Piața se prăbușește, construcțiile se opresc și tu stai pur și simplu cu mâna pe puță. Banii se termină repede și brusc te trezești cu o duzină de proiecte terminate doar pe jumătate și fără nicio perspectivă să le finalizezi. Nu mai ești tu cel care ține bețele alea pe care se învârteau toate farfuriile. Ești complet distrus și nu există niciun alt motiv, doar ghinionul și o proastă sincronizare. Se scurg o grămadă de bani din firmă și nu intră
nimic. Începe din nou să te bântuie ambiția.
Mândria te împunge și ea. Soția este înțelegătoare. Chiar este. Te susține, e plină de compasiune și îți ascultă păsurile. Dar poate să asculte doar ceea ce îi spui, iar tu nu îi spui totul, nu-i așa? Nu îi spui ce te macină cu adevărat pe dinăuntru, ce te ține noaptea treaz, chiar și când stai întins lângă ea, cât poți de nemișcat, pentru ca ea să creadă că dormi profund. Nu vrei s-o împovărezi cu toate astea. De ce ai face-o? Doar tu ești bărbatul adevărat.
Sau erai, cel puțin.
Ai fost azvârlit într-o altă realitate și asta doare ca dracu’. Soția ta frumoasă și fermecătoare, care ar fi în stare să-i vândă lână unei oi, câștigă
zdravăn de pe urma slujbei, ca să nu mai vorbim de faptul că profită la maximum de beneficii de ordin farmaceutic. La un moment dat, într-un fel morbid de amuzant, îți dai seama că s-ar putea să existe o legătură.
Economia e în colaps și lumea nu reușește să se drogheze suficient de repede. Poate că, totuși, soarta are un soi de simț al umorului.
Te învârți pe lângă casă, încercând să găsești un mod de a-ți revitaliza cariera. Te străduiești, te agiți, îi cauți pe toți cei care ți-ar putea răspunde, când le telefonezi. Încerci să te gândești la ceva. La orice soluție. Dar nu se întrevede nimic. Și toate trofeele acelea, stridente și sclipicioase, de pe șemineu? Se uită la tine. Toate acele dovezi ale faptului că soția ta e cea mai bună în vânzări. Toate se uită la tine cu dispreț, te judecă, te compătimesc.
Se întreabă ce fel de bărbat ești, de fapt.
E nevoie de ceva vreme până să te afunzi, dar lovitura nu este mai puțin dură. Acum nevastă-ta e cea care se ocupă de treburi. Pentru că tu nu mai poți. Femeia pe care tu o numești cu atâta drag Matu – turturica ta – a ajuns să aibă grijă de tine, pentru că tu nu mai poți să fii bărbat. Nu ți-a stat niciodată în fire să te lamentezi, dar acum îți cam plângi de milă, nu-i așa? Și e cert că pe ea o macină asta. Te surprinzi gândindu-te cu ușurare la faptul că ai decis să nu amesteci și copii în toată treaba asta.
Ea n-ar spune-o niciodată, dar i-o citești în ochi. E ceva mai precaută cu tine, de parcă i s-ar adresa mai întâi mândriei tale. Te lasă să ai mai multă
