— Mda, tipu’ e ceva mai mult decât măgar. Acum sunt și mai convins, de când Sasha este dispărută în luptă. Îmi pare rău că trebuie să ai de-a face cu el.

— Mă întreb unde o fi ea. Sper să nu i se fi întâmplat nimic rău.

Mă doare în cot, dar sunt curioasă cât de mult s-a gândit astăzi Paul la ce s-a întâmplat cu ea.

— Sunt sigur că e bine. Mai mult decât bine. Probabil că a tăiat-o să-i cheltuiască banii lui Mark și o dă pe spate ideea că lumea o caută. A fost întotdeauna ahtiată să i se acorde atenție.

Mă sâcâie felul tandru amuzat în care vorbește de felul în care ea a „fost întotdeauna”.

— Tu trebuie să știi mai bine ca mine.

Am o notă de subtilă amărăciune în voce și simt că mă îndrept spre o ceartă de care nu am avea nevoie azi. Din fericire, Paul nu mușcă momeala și schimbă subiectul.

— Auzi, detectivii au apărut și la casa deschisă pentru vizitare. Am vrut să

te sun mai devreme, dar s-au învârtit pe acolo până ce a început să vină

lumea.

Îmi îngheață sângele în vine.

— După ce au fost la noi de dimineață? Ce voiau?

— Voiau să merg cu ei la secție să mai răspund la câteva întrebări suplimentare.

Sunt grijulie cu tot ce rostesc la telefon. Știu că și Paul face la fel. Am văzut destule episoade din Dateline NBC2, ca să nu facem o astfel de greșeală.

— Le-ai zis că o să te duci?

— Bineînțeles. Dar le-am spus că n-o să se întâmple decât după ce mă

întorc din călătoria cu Wes.

Cu tot haosul de azi dimineață, am uitat complet că Paul avea să lipsească

două zile din oraș, pentru un congres al antreprenorilor în construcții, care 2 Dateline NBC — emisiune săptămânală (începând din 2003), consacrată investigațiilor unor crime.

VP - 25

avea loc în Florida, și urma să plece mâine dimineață. O scuză venită la țanc, pentru o escapadă la plajă în care să nu faci nimic. Eu decisesem să nu merg cu el din mai multe motive, cel mai important fiind acela că nu fusesem invitată.

— Au mai zis și altceva în afară de ceea ce ne-au întrebat de dimineață?

— Nu. Doar aceleași lucruri, din nou.

Știe mai mult.

— Vreau să spun… nu contează. Au zis ceva de avocat?

Îmi dau seama după ritmul cu care respiră că îl enervez, dar nu sunt sigură din ce motiv. Vreau să mă stropșesc la el pe chestia cu banii din cont, ca să-i arăt cine ar trebui să fie cu adevărat furios în conversația noastră.

— Probabil că o să vină din nou, să vorbească și cu tine. Au vrut să discute cu mine singur și sunt convins că vor vrea același lucru și de la tine.

Limba îmi sângerează pur și simplu de cât mi-am mușcat-o ca să nu zic de bani. Dacă o fac acum, în final n-o să am destule informații ca să-mi dau seama dacă minte. Dacă nu reușesc să dau imediat de firul minciunilor, lucrurile or să se încâlcească prea tare. E mai bine să aștept. Perspectiva ca mâine Paul să se urce în avion declanșează totuși, în mine, un val de spaimă.

— Când ajungi acasă diseară?

— Târziu. Ai uitat? Wes și cu mine îi scoatem în oraș pe dobitocii din Murray Hill. Vor să cunoască puțin din atmosfera locală înainte de a decarta câteva milioane pe casa de vacanță numărul trei. Și mi-am luat și geanta de călătorie, în caz că mă hotărăsc să dorm la Wes. Zborul e foarte devreme.

— A, credeam că o să te văd înainte să pleci.

— Îmi pare rău, iubito. Oricum, chiar dacă ajung acasă diseară, tu o să

dormi.

Se înmoaie.

Îmi confundă lamentația cu dorința pornită din dragoste, de a-l vedea. Am grijă să-mi mențin ritmul vocii uniform, ca să nu pară prea forțată.

— Bine. Păi, o să-mi fie dor de tine.

— Mă întorc repede.

— Te iubesc, scumpule.

— Chiar?

— Mai mult decât orice, zic, și am o intonație perfectă.

Pendula mare din hol bate de patru ori. Sunetul este în egală măsură

familiar și derutant. Mai înainte de a mă întoarce la activitatea de detectiv, îmi întind picioarele și dau click prin locurile mai evidente unde se păstrează secrete, cum ar fi emailurile și contul de Facebook. Paul nu a mai postat nimic de peste un an și nu există nici măcar un schimb de emoji sau de comentarii cu un iz vag de flirt făcut cu vreo fostă colegă de liceu. Deschid VP - 26

evidența activităților și constat că singurele căutări pe care le-a făcut au fost după paginile unor companii imobiliare concurente, din zonă. Ies de pe FB și încep să-i deschid fișierele. Frustrant e că a ieșit din programul de emailuri și parolele obișnuite nu funcționează. Aleg documentele Word deschise recent și văd că în ultima lună Paul a deschis polițele noastre de asigurare.

Frunzăresc textul scris în caractere mici din ambele polițe, dar nimic nu pare nelalocul lui.

Până acum, lucrul cel mai suspect este lipsa totală de pornografii ascunse în vreun fișier cu nume inofensiv. Indiferent ce cred eu că o să descopăr, ori este foarte bine ascuns, ori e inexistent. Încerc să găsesc o explicație logică

pentru motivul care l-ar fi făcut să scoată banii fără să-mi spună. Nici tentativa aceasta nu îmi aduce nimic.

Mă opresc un moment, îmi ridic privirea de pe monitor și mă uit împrejur, la casa noastră. Cu toate planurile pe care ni le-am făcut despre casa din Cold Spring Harbor, căminul nostru a avut de suferit. Dacă un cămin este reflectarea celor care îl locuiesc, noi suntem total bej. Casa aceasta trebuia să fie locuința noastră de tranziție, înainte de a o avea pe cea adevărată. Flecuștețele și reproducerile artistice de duzină sunt niște nimicuri fără importanță, lucruri pe care le-am ales în timp ce stăteam la coada de la casă, la Bed Bath and Beyond3. Locuința noastră ar putea la fel de bine să fie o pagină dintr-un catalog destinat celor lipsiți de imaginație domestică. Chiar dacă au trecut anii și noi am rămas tot aici, nu am băgat în ea bani, ca să o facem să fie a noastră. Acum, când privesc în jur îmi dau seama ce plicticoasă este.

Suportul desperecheat pentru cărți, din ceramică, o statuetă chinezească

de culoare turcoaz reprezentând un leu gardian4, este obiectul cel mai ornamentat din cameră. Paul nici măcar nu a observat că perechea lui lipsește. Se pare că asta a devenit ceva obișnuit pe-aici.

O jumătate din suportul de cărți și-a găsit sfârșitul cu câțiva ani în urmă, într-o seară când Paul a venit acasă beat. A fost ceva supărător în sine, pentru că el nu era genul care să-și piardă controlul și, în general, nu bea mai mult de o bere slabă sau două. În seara cu pricina se pare că băuse nouă, posibil zece. Se așezase pe canapea, lângă mine, cu brațele aproape lipite unul de altul, mai apropiați fizic decât fusesem de multă vreme. Îmi doream cu disperare să iau o bulină, simțind cum ne înghite greutatea a ceea ce avea să-mi spună și mă întrebam dacă el observase măcar, în halul în care era. M-am abținut, în momentul acela aveam reguli mai stricte în privința limitelor 3 Magazin cu produse pentru casă.