— Ăăă, bine. Voiam doar să văd ce faci. Vrei să vorbim mai târziu?

Nu vreau.

— Sigur, puștoaico. Apropo, am observat că rezerva pe care o ții în dulapul de la bucătărie s-a cam împuținat. Poate că ar fi timpul să ți-o completezi.

Îmi cer scuze și trec în birou, ca și cum aș avea lucruri de făcut.

Soția mea pare să se simtă cât se poate de confortabil în rolul bărbatului din relația noastră. Nu știu sigur dacă a mai verificat suma din contul nostru comun – la urma urmelor, eu de multă vreme nu am mai reușit să contribui cu ceva –, dar sunt absolut convins că ea bagă acolo partea ei, cu precizie de ceasornic. Îi și văd fața, cu un zâmbet superior, când depune banii. Un zâmbet care se transformă, treptat, într-un rictus malițios.

Dumnezeu să-l țină pe Wes. Mi-a dat telefon azi dimineață, devreme, pe când stăteam pe terasa din spate. Nici nu se ridicase rouă din iarbă.

— Wes.

— Salut, puță bleagă.

— Care-i treaba, ratatule?

— Tot te mai seacă de bani rahatul ăsta de criză?

— Dar tu tot te mai îngrași păcălind imbecilii cu prefabricate supraevaluate?

— E nostim că ai adus vorba.

Mi-a trecut în revistă detaliile și ascunzișurile jocului în afacerile imobiliare, m-a înscris și mi-a dat câteva proprietăți, deloc rele, ținând cont de statutul meu de novice. Nepotismul chiar că ține lumea în mișcare.

Am descoperit, absolut din întâmplare, că secretul este să nu-ți pese. Iar VP - 31

pe mine mă durea fix în cot. Mă gândisem că, din moment ce nu mai pot să

construiesc case, nu mai vreau să am nicio legătură cu afacerile imobiliare.

Chestia uluitoare e că atitudinea mea de rahat a început să producă aproape imediat dividende. Tocmai abordarea aceasta apatică față de toată afacerea a avut efectul de a-l atrage pe client. În primul meu an în afacere am reușit să scot un procent de vânzări fără precedent. Până și Wes a fost uimit.

Am înțeles repede că majoritatea agenților greșeau tocmai pentru că își lăudau excesiv ofertele. Dacă bagi prea mult în față cutare adresă sau anume facilități ai și pierdut clientul, chiar înainte de a avea șansa să-l prinzi în cârlig. Îți simt disperarea ieșindu-ți prin pori și se blochează mai înainte de avea șansa să li se deschidă apetitul. Șmecheria cu astfel de ținte – pentru că

asta sunt, niște ținte; doar noi suntem șmecherii care conduc jocul – este să

le aprinzi puterea auto-sugestiei. Dă-le doar atât cât să le trezești pofta, dar nu suficient cât să le potolești foamea. Cântărește-i, dă-ți seama ce anume caută și acționează în consecință. Vorbește-le despre cutare caracteristică, minimalizează alta. Începe cu ceva neesențial, apoi maschează tocmai lucrul care, în final, o să-i aducă la linia de start. Lasă-i să-și dea seama de unii singuri, să aibă senzația că ei înșiși l-au descoperit. La urma urmelor este o chestiune de seducție. Și îmi place să cred că ăsta e un domeniu în care sunt foarte versat.

* * *

— Soțul tău n-o face așa, nu?

— Nimeni nu mi-o pune ca tine, Paul.

— A cui e asta?

— A ta, iubitule. E toată a ta.

— Exact.

— Tu poți să faci față, nu-i așa?

— Ține-o tot așa cu drăgălășeniile și mai vedem noi cum o să te descurci tu.

— Asta vreau. O vreau de nu mai pot.

Slavă cerului că există Sheila. Înainte să apară Wes și slujba lui în imobiliare, ea a fost cea care m-a ajutat într-adevăr, să nu o iau razna.

Începusem să mă poticnesc. Îndoiala își făcea încet loc. Și nu e vorba despre genul obișnuit, accidental, de îndoială superficială. Vorbesc despre soiul acela care se înfige cu colții și începe să sugă încet, și fără milă, toată

nenorocita de viață din tine.

Privind retrospectiv, chiar eram un trist. De fapt, eram total distrus. Mă

învârteam prin casă neras, în halat de baie, abia dacă mai comunicam cu nevastă-mea, darmite cu lumea largă de dincolo de ușa casei. Pe atunci, singurul lucru care mă scotea din amorțeală – singurul lucru care mă ținea VP - 32

cât de cât în mișcare – erau zilele petrecute cu Sheila.

Când ne-am întâlnit prima dată, eu eram într-o stare mai bună. Eram încă

optimist și speram că sunt pe cale de a urca înapoi pe scara profesiei. După

mine, doar ghinionul mă făcuse să nu am de lucru o perioadă așa de îndelungată. Duff și cu mine ne întâlneam cu Sheila și Molly în plimbările noastre prin golf. Lăsam câinii din lesă, să alerge liberi, și noi ne povesteam ce-am mai făcut peste zi. Apoi duceam câinii la ea acasă, unde ei se zbenguiau prin curte în timp ce noi ne terfeleam împreună. Era o diversiune foarte plăcută.

Lucrurile s-au schimbat. Pe parcursul următorului an am început amândoi să ne afundăm treptat într-o gaură doar a noastră. Nu a fost din pricina niciunuia din noi, ci a haosului care răscolea viețile fiecăruia. Eu deveneam tot mai descurajat în visul meu, tot mai fără speranță de a mă

întoarce la vechea glorie profesională, iar Sheila se târa din ce în ce mai greu prin mlaștina relației cu soțul ei, o relație care devenea tot mai fracturată.

Slujba lui îl ținea pe drumuri în cea mai mare parte a timpului și Sheilei îi devenise limpede că el avea o aventură cu una dintre colegele de serviciu împreună cu care călătorea. Durerea acelei revelații (pe lângă ceea ce eu înțelesesem deja că era un abuz emoțional permanent din partea lui) o făcea realmente să fie dată peste cap.

Aceste circumstanțe au avut în paralel efectul de a ne împinge tot mai aproape unul de altul și, în același timp, de a ne îndepărta tot mai mult.

Fiecare din noi era izolat în propriile frustrări și într-o furie mută și ne agățam unul de altul cu disperare, ca să nu fim definitiv înghițiți. Era tot ce puteam face, ca să nu cedăm definitiv și să ne abandonăm întunericului.

Am renunțat la orice pretexte. Nu ne mai întâlneam să ne plimbăm prin golf cu câinii. Imediat ce Rebecca pleca la serviciu, îl lăsam pe Duff să alerge prin curtea din spate și mă duceam la Sheila acasă. Am început să vorbim tot mai puțin. Nu prea era nevoie de conversație, pentru că niciunul din noi nu avea mare lucru de zis. Tot ce voiam să spunem o făceam cu trupurile noastre. Sheila a început să lase ușa de la intrare deschisă și doar paravanul de plasă o mai despărțea de fiara care acum îi făcea vizite acasă. Treceam de ușa cu pricina și găseam ceea ce mi se pregătise. Uneori, sărea pe mine de îndată ce intram, mă împingea în peretele cel mai apropiat și începea să mă

devoreze. Alteori, stătea goală pe canapea, așteptându-mă să o brutalizez.

Ne-am găsit un ritm al nostru, în tăcere. Ne măsurăm din priviri și ne dădeam seama imediat care din noi avea o trebuință și ce anume ne era necesar. L-am transformat în felul nostru de a ne comunica frustrările și resentimentele născute în cealaltă parte din viața noastră. Pășeam dincolo de pragul ușii, aruncam o privire unul spre celălalt și înțelegeam instantaneu VP - 33

care din noi avea nevoie să fie regulat și care va fi cel ce i-o trage.

Asta ne stimula. După o perioadă în care ne-am limitat doar la living, Sheila a început încet, încet să mă convingă să urcăm. Ne-am regulat pe scări, proptiți de peretele din hol și, în final, în patul lor. Ideea că i-o puneam ei în locul unde dormeau împreună, ca ea să i-o tragă lui, a devenit un excitant nemaipomenit pentru ea și apoi și pentru mine. Mă făcea să mă simt mai viril, ca și cum eram din nou bărbatul în casă. Nu în casa mea, să fim înțeleși, dar asta chiar nu avea importanță. Sheila își plimba degetele peste obrazul meu neras pe când eu i-o înfigeam cu sârg și, pentru prima dată

după mult timp, m-am simțit din nou în largul meu. Mă simțeam sălbatic. Și smintit. Ceea ce m-a determinat să fac următorul pas.

— Hmm, zice, privind prin dormitor și cercetându-l atent.