4 Lei gardieni sau Rui Shi — lei din mitologia chineză, considerați sacri și aducători de noroc, dar și gardieni puternici.
VP - 27
mele zilnice.
— Afacerea mea e moartă. Nu mai intră bani. Absolut deloc, spusese el, vorbind cu podeaua. Azi i-am concediat pe ultimii băieți. Unii dintre ei au refuzat să plece, au zis că rămân și mă ajută să terminăm construcțiile. N-au înțeles că nu mai plătește nimeni ca să terminăm măcar una dintre casele alea.
Simțindu-i disperarea, Duff venise lângă el, își pusese capul imens în poala lui și începuse să scâncească. Paul plângea fără zgomot, în blana lui.
— A fost groaznic. Una dintre cele mai nenorocite zile din viața mea.
Nu suportam să-l văd așa. Nu-l mai văzusem niciodată devenit total vulnerabil, nici chiar atunci când povestise despre lucrurile pe care le pățise în copilărie. Lucruri groaznice, traumatizante, dar care nu-l distruseseră în așa hal. Și nu aveam nici cea mai mică idee cum să-l alin. Când eram mică nu am învățat cum să fac asta. Pe mine nimeni nu mă alinase.
Aș vrea să pot spune că am fost sinceră în tot ceea ce i-am zis sau că n-am spus aceleași nenorocite de platitudini în trei feluri diferite. Dar tocmai îmi procesam o nouă descoperită aversiune față de această slăbiciune a lui.
— Nu-i nimic, dragule. O să fie mai bine. Lucrurile o să se pună în mișcare.
Și nu trebuie să ne facem griji prea mari pentru bani, avem salariul meu și, în cel mai rău caz, banii pentru Cold Spring.
Nu vorbeam serios. M-aș fi înfuriat dacă trebuia să începem să trăim din banii aceia. Paul a devenit tensionat.
— Nici nu poate să fie vorba. Nu ne atingem de banii pentru casă. O să
găsesc eu ceva.
S-a ridicat în picioare, clătinându-se, dar s-a îmbățoșat, a urcat scările și a căzut pe pat, cu fața în jos. Până să ajung eu în capătul scărilor, sforăia zgomotos.
I-am întors capul pe o parte, să nu se asfixieze, am coborât în fugă și am luat una din statuete, pe care am izbit-o de șemineu, unde a explodat, transformată în sute de cioburi și în praf. Furia mea era cu mult mai mare decât puterea mea de control sau conștientizarea ei. Abia după mai multe minute mi-am dat seama de ce făcusem. Uneori așa se manifestă furia mea.
Mânia zace în mine de atâta vreme, încât uneori cred că așa am ieșit din pântecul mamei, în lume. Am muncit mult ca să mi-o țin ascunsă, mai ales față de soțul meu.
Se aprind luminile stradale și ultimele firișoare de raze solare aruncă
umbre stranii pe pardoseala din lemn. Au trecut ore în timp ce eu am umblat prin fișiere și documente care nu au dus nicăieri. Trec la fișierele de imobiliare. Toată această amușinare arată limpede cât de distantă am fost.
Deschid o listă cu „lucruri de făcut”, care datează cam de pe vremea când VP - 28
a rămas pentru prima dată fără lucru. 1. De găsit o slujbă nouă, 2. Să mă
antrenez pentru semimaraton, 3. Să încep să gătesc, 4. Să lucrez la planurile casei. E clar că abandonase lista la scurtă vreme după ce o scrisese, la fel și toate acele aspirații îndrăznețe. După ce i s-a distrus afacerea a început să fie delăsător. Canapeaua a devenit „biroul” lui, iar pijamaua, „hainele de lucru”.
Făceam glume despre pensionarea lui timpurie și despre felul în care se îngrijea de părul lui facial, dar în mine, resentimentele și furia intrau în metastază.
Faptul că Paul era mereu acasă m-a stimulat să găsesc locuri mai bune unde să-mi ascund pastilele suplimentare, de care începeam să am mare nevoie. Nu depășisem încă limita, dar ea avansase cu câțiva pași, ca să facă
față noului nostru aranjament. Ca întotdeauna, în dulăpiorul cu medicamente aveam pastilele perfect acceptabile, prescrise de medic pentru administrarea „la nevoie”, iar stocul suplimentar îl țineam prin locuri unde știam că Paul nu va căuta, cu tot timpul pe care, mai nou, îl petrecea acasă.
Obsesia mea nu se mărginea la automedicația cu produse chimice.
Evadam în munca mea. Am început să fac exerciții fizice de două ori pe zi, ca să am o scuză să fiu departe de casă și să mă asigur că nu exageram cu pastilele. Dacă reușeam să alerg cinci kilometri și apoi să fac și bicicletă, înseamnă că eram mai sănătoasă decât cea mai mare parte a Americii.
Aparent, cu cât deveneam mai activă și mai implicată în muncă și în exercițiile fizice, cu atât mai puțin motivat devenea el. Noi doi fusesem întotdeauna ca pe un balansoar al ambiției, însă acum Paul era doar lest. Nu suportam să-l văd cum stă și-și linge rănile. Știam că nu era vina lui că lumea abia dacă își mai permitea să-și plătească ipotecile existente, nici vorbă să
mai construiască noi locuințe, dar furia mea, scăpată de sub control, continua să se umfle. Înfrângerea îi dădea un aer îngrozitor. Eu nu m-am măritat cu un bărbat care nu se bărbierește și care nu iese toată ziua din pijama. Nu-i stătea în fire. Până când a început să-i stea. Paul abandona lupta și eu mă prefăceam că nu observ. Acum încerc să-mi reprim gândul chinuitor la cât de diferit ar fi fost totul, dacă nu aș fi procedat astfel.
I-am oferit să încerce mostre de antidepresive de la serviciu, cu speranța că ele vor compensa lipsa mea de empatie și de înțelegere. M-a refuzat, nu a fost niciodată un fan al produselor farmaceutice ca soluție de rezolvare. Le considera „o cale prea ușoară de scăpare”. Pentru mine, lucrurile o luaseră
rău razna de când cu procesul pentru Euphellis. Începusem să iau Attivan, ca să rezist seara. Am descoperit că amestecul de alcool și pastile – ceva ce nu-mi imaginasem niciodată că voi încerca – făcea ca distanța dintre noi să lase mai degrabă o senzație de vagă intimitate, în loc de tensiune. Totuși, fie că
eu percepeam sau nu realitatea, amândoi continuam să ne îndepărtăm unul VP - 29
de celălalt, până când am ajuns aproape să nu ne mai vorbim. Paul se retrăgea într-un capăt al canapelei și se uita cu orele în telefon, susținând că
citește știrile, iar eu mă afundam în capătul celălalt, urmărind la nesfârșit vreo emisiune oarecare, cu care consimțeam amândoi să ne îndopăm.
Cel care a reușit, până la urmă, să-l scoată din starea aceea a fost Wes, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui. Wes câștigase milioane convingând tot felul de tineri imaturi și lacomi să le vândă celor bogați și prosperi casele modeste și proprietățile din Eastern Long Island ce le aparținuseră
părinților lor, pentru sume cu șapte sau opt cifre. Wes, care cunoștea potențialul soțului meu în materie de vânzări, a văzut în el o oportunitate.
În dimineața care a urmat telefonului primit de la Wes, Paul deja se dăduse jos din pat, făcuse o tură de alergări cu Duff și îmi pregătise micul dejun, mai înainte ca deșteptătorul meu să sune. Era bărbierit, îmbrăcat la costum și îmi zâmbea larg pe deasupra unei cești cu cafea. Era imaginea perfectă a bărbatului la care renunțasem să mai sper că se va întoarce. Am simțit un fior, demult uitat, tânjind după mâinile lui pe trupul meu. Paul m-a citit. Și-a pus mâinile în jurul meu și mi-a șoptit la ureche porecla de alint, în timp ce mă trăgea, încet, spre podea. Mi-a povestit apoi, pătimaș, toate planurile lui, ca să ajungă, din nou, în vârf.
Îmi bag nasul prin fișele cu aer oficial ale vânzărilor de case din Hamptons, una mai mare ca alta, unele etichetate cu portretul cizelat al lui Wes, altele, cu chipul surâzător al lui Paul și cu datele lui de contact. Dau click pe un folder cu titlul „vândute” și se deschide fișa unui bungalou din Southampton, de dimensiuni modeste, cu vedere spre ocean și înconjurat de un teren de trei ori mai mare decât suprafața propriu-zisă a casei. Prețul cerut este de 17 milioane de dolari, o sumă la care comisionul este de cel puțin un milion. Vânzarea s-a făcut acum un an. Mă contrariază de ce ar căpușa Paul economiile noastre de o viață, când a obținut un astfel de comision.
Vechiul spasm de durere, transformat în furie, se revoltă adânc în mine.
Paul a subestimat rău capacitatea mea de a-mi face propriile planuri.
Patru
