Toate secretele au fost pentru el. Și cele pe care le-am păstrat și cele pe care i le-am împărtășit. Toate au fost necesare de dragul căsniciei noastre.
Da, e adevărat că am încălcat limitele regulilor de bază ale mariajului și nu doar de câteva ori. Am ținut doar pentru mine anumite aspecte. Am omis să-i spun altele. Am zis una, când de fapt voiam să spun altceva. Mi-am folosit trupul atunci când cuvintele nu au fost destul.
Cred că aceste lucruri m-au făcut să fiu o soție bună. Cei mai mulți ar spune că o sinceritate totală este lucrul cel mai important într-o relație sănătoasă. Cei mai mulți ar spune asta dacă partenerul lor este de față, cel puțin.
Anul acesta va marca acea jumătate din viața mea pe care am petrecut-o alături de el. În jumătate din timpul meu de până acum de pe pământ, m-am ocupat să iau decizii cu gândul la „noi”. Am pierdut tot atâta vreme ca să
renunț la visurile mele, cât mi-a luat să le creez. După atâta timp, începi să-ți pierzi orice idee despre cine ești tu, ca persoană de sine stătătoare, față de cine ești ca parte dintr-un cuplu. Secretele mele m-au împiedicat să încetez cu totul să exist. La început, secretele pe care ni le-am destăinuit doar unul altuia, și nimănui altcuiva, ne-au ținut concentrați asupra relației noastre.
Apoi, se pare că tocmai lucrurile pe care nu ni le spuneam au fost liantul dintre noi. Dar, pe urmă, totul s-a destrămat, bineînțeles.
În cazul în care l-ai fi întrebat dacă mă văzuse vreodată pe mine, cea adevărată, așa cum eram în realitate, Paul n-ar fi avut nici urmă de îndoială.
După știința lui, m-a văzut chiar și când traversam cea mai rea dintre stări, profund afectată emoțional și instabilă. Până în noaptea aceea din dormitorul nostru, nu a avut habar cât de violentă putea să devină
instabilitatea mea.
Îmi iubesc soțul, chiar dacă este un mizerabil, mincinos și perfid. Am făcut eu însămi o grămadă de lucruri pe care majoritatea lumii nu le-ar înțelege deloc și pe care le-ar cataloga drept trădări mai mari, decât faptul că el a subtilizat banii noștri. Nici măcar acum nu aș schimba nimic. Doar că, deși s-ar putea să nu mă cunoască pe mine, cea adevărată, Paul știe care a fost lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat vreodată și crede că știe și cel mai VP - 35
rău lucru pe care l-am făcut în viața mea. Și asta este cu mult mai periculos pentru mine decât orice altceva.
Pe de altă parte, și eu știu cel mai rău lucru despre el.
* * *
Mă trezesc în beznă, confuză. Văd că e aproape ora zece. Am adormit întinsă pe partea dreaptă și acum umărul mă doare de-mi vine să urlu.
Întind mâna în poșetă după un analgezic și îl iau fără apă. Îmi dau seama că
mai am doar o pastilă și mă scutură un fior de spaimă. Încerc să-mi amintesc unde mi-am ascuns rezervele de urgență. În ultimul timp, se pare că n-am mai fost în stare să țin evidența numărului lor și nici unde le-am ascuns. O
vreme am păstrat o listă cu ascunzișurile, dar am reușit să o pitesc atât de bine, că acum nu o mai găsesc nici pe ea.
Aud zgomotul apei care curge sus și o sclipire de energie mă face să fiu atentă. Oare a ajuns Paul acasă? Duff nu se zărește nicăieri, așa că probabil este în dormitorul nostru, împreună cu stăpânul lui, acela căruia îi este cel mai loial, când i se oferă șansa.
— Paul?
Singurul răspuns pe care îl primesc este zgomotul continuu al apei, deasupra mea.
Scotocesc după telefon printre pernele de pe canapea, pentru că nu se vede în niciunul din locurile unde îl las de obicei. Mă caut și în geantă și tot nu dau de el.
— Duff? Vino aici, băiete.
Apa continuă să curgă și, în absența oricăror altor zgomote în casă, jetul pare să devină și mai puternic. Încerc să-mi aduc aminte dacă nu cumva chiar eu am dat drumul la duș înainte să cobor și să adorm. Dar nu are nicio logică. Nu-mi amintesc să fi urcat la etaj de când am ajuns acasă.
Fără Duff și fără telefon, cu senzația că sunt lipsită de apărare, urc scările spre baie. Mă hotărăsc să nu iau niciun fel de armă de apărare, pentru că lui Paul i-ar părea o ușoară nebunie; poate că așa și este. Mă gândesc la ce i-aș
putea spune ca să-l înfrunt și, la jumătatea treptelor, mă decid să nu-i spun nimic în seara asta. Sunt prea obosită ca să mă cert și, sincer, mă simt ușurată să-l știu acasă.
Când ajung în capătul scărilor, văd dormitorul în întuneric, dar odată
intrată în cameră, zăresc lumina pe sub ușa de la baie, închisă. Bat ușor la ușă și îmi dau seama că apa pe care o aud curgând vine de la cadă și nu de la duș.
— Paul? Dragule?
Nu primesc niciun răspuns și conchid că probabil nu mă aude din cauza zgomotului.
VP - 36
— Să știi că intru, da?
Când împing ușa să intru, observ că perdeaua de la duș este pe jumătate trasă, iar cada stă gata să dea pe dinafară. Geamurile și oglinzile sunt aburite, însă ușa deschisă face ca aburul să se risipească destul cât să văd că
baia e goală. Dau fuga la robinet și îl închid.
Mă uit prin încăperea goală. Pe blatul chiuvetei văd un prosop împăturit cu grijă, deasupra lui, un brici, iar ceva mai departe, telefonul meu. Mă așez pe marginea căzii, să-mi vin în fire. Refac traseul pe unde am umblat mai devreme și nu-mi aduc deloc aminte să fi urcat, să dau drumul la apă în cadă
și nici să-mi fi lăsat telefonul acolo, cu atât mai puțin, un brici sau prosopul.
Tot tabloul pare o făcătură.
Cum știu că paranoia poate fi unul dintre efectele secundare ale pastilelor, îmi reamintesc singură că explicația cea mai simplă este, de obicei, și cea corectă. Înseamnă că nu pierd eu contactul cu realitatea, ci Paul a venit probabil acasă și, grijuliu să nu mă trezească, a dat drumul la apă și a ieșit să-l plimbe pe Duff, uitând de ea. Totuși, nu pare deloc genul lui, mai ales dacă ținem cont de sârgul cu care se asigură mereu că diversele echipamente de genul robinetelor, luminilor și încuietorilor sunt lăsate în siguranță, când nu suntem acasă.
Casa e scufundată într-o tăcere stranie, cu excepția stropilor intermitenți, care picură în cadă, de la robinet. Când mâna mea atinge perdeaua de plastic, mă trece un fior. Mă ridic și trag de ea să o deschid, dezvăluind astfel jumătatea care stătuse ascunsă. Flaconul meu de rezervă cu pastile de oxycodone saltă în sus și-n jos, ca o geamandură portocaliu-deschis.
Paul îmi transmite așadar un mesaj legat de pastilele mele, asta e. E foarte imaginativ în agresiunea lui pasivă față de automedicația pe care mi-o administrez. Înfuriată, apuc flaconul și icnesc din cauza apei opărite. Abia dacă apuc să-mi dau seama că mă ustură, când vibrațiile puternice ale telefonului de pe blat îmi atrag atenția într-acolo. Văd un text de la Paul.
Bună, scumpi. Mi-ai primit mesajul?
