ÎNAINTE

La început a fost doar sexul.

Situația matrimonială a lui Paul nu putea duce la nimic altceva. Profitam de timpul pe care reușea el să-l ofere. Ne regulam prin case aproape finisate, în mașina lui, prin băi. Viața mea era o continuă așteptare. Așteptam până

când îmi dădea el vreun semn. Îl așteptam să se furișeze de acasă, pentru câteva ore de tandrețe. În cel mai bun caz se întâmpla o dată pe săptămână, în cel mai rău, o dată pe lună. Deveneam nervoasă, când trecea prea mult timp și nu-l vedeam. Discuțiile noastre telefonice dintre două întâlniri au devenit singurele lucruri care contau. Restul vieții mele s-a topit.

Nu vorbeam despre marile subiecte dintr-o relație. În perioada aceea habar nu aveam care era părerea lui despre copii. Nu s-a pus niciodată

problema că el ar trebui să-și părăsească soția ori cum ar arăta un posibil viitor al nostru, împreună. Era un gard invizibil ridicat în jurul oricăror subiecte care ar fi putut duce la un angajament, iar eu stăteam în interiorul lui.

Afecțiunea mea pentru Paul a devenit înverșunată. Cum eram total la dispoziția lui și a vieții lui, până la urmă, am ajuns la limită. Mă mândrisem întotdeauna că sunt genul de femeie care poate să trăiască relaxat, simplu și fără pretenții. Dar eram așa doar pentru că nu avusesem niciodată o relație ca aceasta. Acum ieșea la iveală o latură nouă a mea, care avea nevoie de afecțiune.

Paul se pricepea așa de bine să mă țină în priză, încât nu m-am gândit că

ar fi vorba de un tipar comportamental. Credeam doar că dragostea noastră

era altfel și că o să ne dăm seama pe parcurs încotro se îndreaptă. Nu am văzut toate semnalele acelea de alarmă, răspândite în perimetrul situației noastre. Pe de o parte, era problema evidentă a căsătoriei lui, dar mai erau și alte lucruri mărunte. Am ales să ignor felul în care se uita la alte femei atrăgătoare pe care le întâlneam sau felul seducător în care li se adresa tuturor folosind apelativul: „scumpete”. Nu l-am chestionat nici atunci când îmi dădeam seama că minte, când mici detalii se schimbau de la o zi la alta.

Era greu de stăpânit și uneori părea complet absent, chiar și când eram împreună. Au fost mici crestături care s-ar fi putut aduna într-o rană mai VP - 49

mare, dacă începeam să mă concentrez asupra lor, așa că nu am făcut-o. M-am gândit că dacă eu m-am schimbat de dragul lui, la fel va face și el. Am devenit o „cealaltă femeie” model, o femeie așa cum credeam că vrea Paul să

fiu. Mă justificam spunându-mi că el este cel care minte, a lui este căsătoria din care trebuie să scape. Eu îmi trăiam viața exact așa cum voiam. Am încercat să aflu, în mod subtil, care erau lucrurile pe care nu le primea de la soția lui, astfel încât să i le pot eu oferi. Dar Paul spunea foarte puține despre acea parte a vieții lui și, într-un final, am încetat să-l mai întreb. M-am modelat după nevoile lui pentru că am crezut că, dacă o fac, mă va alege pe mine. Mă gândeam – transformă-te în fantezia unui bărbat și va ajunge lipsit de apărare în fața ta.

Discuțiile noastre telefonice erau mereu despre „data viitoare”. Ne îmbărbătam reciproc și apoi ne întărâtam unul pe celălalt. Ce o să ne facem unul altuia. Cum o să ne satisfacem reciproc. După o vreme, asta nu m-a mai excitat. Visam să-mi spună că sunt singura femeie pe care o iubește și pe care o dorește. Voiam ceva mai profund și o intimitate reală. Îmi doream cu nesaț ca el să-mi spună ce planuri avea pentru noi, pe termen lung, dar Paul nu vorbea niciodată despre altceva, în afară de momentul prezent.

Într-o seară, cam pe vremea când mi s-au prescris antidepresivele, am decis să forțez nota. Am luat o doză dublă față de cea indicată de doctor. Mă

simțeam îndrăzneață. Dar mă simțeam și disperată.

— Paul, m-am tot gândit la cât de multe nu știm unul despre celălalt.

— Ok, mă bag. Ce mi-ai ascuns până acum?

Mă săturasem, dar nu puteam spune exact de ce anume. Paul nu se schimbase. Despre mine era vorba. Crezusem că toată acea atracție sexuală

dintre noi se va transforma într-o relație adevărată. Nu-mi dorisem niciodată să fiu amanta perfectă a cuiva. Obosisem să fiu nevoită să-l împart.

— Vorbesc serios, Paul. Mi-ai făcut lucruri formidabile care țin de sex și care nici nu pot fi numite, dar nu știi, de fapt, nimic despre mine.

În telefon, vocea îmi suna egal și serios, grație medicamentelor.

Paul și-a schimbat rapid tonalitatea, a devenit precaut. La urma urmelor, era un bărbat însurat și știa cum arată o capcană.

— Ce nu știu eu despre tine, iubire?

— De exemplu, ce fel de copilărie am avut. Nu știi prin ce am trecut.

Aproape că i-am simțit primii aburi de exasperare în aerul pe care îl expira.

— Ce vrei să spui, de fapt?

M-a durut tonul lui tăios. Nu ne mai certasem niciodată, cel puțin până

atunci.

— Vreau să spun că ne purtăm ca doi oameni care sunt foarte apropiați și VP - 50

înnebuniți unul după celălalt, dar eu nu știu nimic despre cine ești tu cu adevărat. Și vreau să știu. Vreau mai mult de la tine.

— Ce vrei să știi despre mine, Matu? O să-ți spun tot ce vrei. Nu am nimic de ascuns.

M-am gândit că nevasta lui ar putea să contrazică această afirmație.

Mi-am îndulcit abordarea. Nu voiam să provoc o ceartă, înainte de a apuca să spun ceea ce simțeam că trebuie să spun.

— Iartă-mă, dragule. Doar că mă simt foarte apropiată de tine și uneori am sentimentul că am putea să fim și mai apropiați. Și vreau ca tu să știi totul despre mine.

— Bine, iubito. Păi, putem să vorbim despre tot ce vrei tu.

— Paul, trebuie să-ți spun despre părinții mei.

— Ok, a zis, râzând. Atunci, spune-mi. Erau bisericoși? Hipioți care trăiau într-o tabără? Erau membrii vreunui cult?

Am tăcut, cântărind posibilitatea ca el să se îndepărteze mai repede decât aș fi reușit eu să zic „Te spun soției tale”. Aveam însă nevoie de o schimbare în situația noastră și el nu făcea niciun gest. Simțeam că o iau razna.

— Amândoi părinții mei au murit. Când aveam unsprezece ani. Tata a omorât-o pe mama și pe urmă s-a sinucis. Și eu am fost de față.

Mă întrebam dacă va veni vreodată ziua în care să-i pot spune întregul adevăr despre noaptea aceea.

Multă vreme Paul nu a scos nicio vorbă. Mi-l imaginam la capătul celălalt al firului, cum se strâmbă, străduindu-se să reacționeze, fără să pară prea afectat. Nu vorbise niciodată despre altfel de senzații decât fizice, iar ceea ce se întâmpla acum era la uriașă distanță de așa ceva. Tăcerea a durat atât de mult, încât am crezut că a închis pur și simplu.

— Paul?

Simțeam cum mă năpădesc regretele.

— Îmi pare rău. A fost prea mult. De fapt, n-am povestit niciodată

nimănui despre asta. În orice caz, nimănui care nu era plătit să mă asculte.

Era adevărat.

Paul și-a dres vocea de câteva ori.

— Părinții mei au fost uciși într-un accident de mașină, când eu avem zece ani. Am fost singurul care a supraviețuit.

N-aș fi ghicit că aveam o astfel de traumă în comun, dar odată ce am descoperit-o împreună, ne-am dat seama că era logic. Recunoscusem unul în celălalt ceva adânc ascuns, fără să știm exact ce anume era, și ne-am cuplat.