Să bei apă.
Sună-mă înainte să te urci în avion.
Sper ca astfel să-i descurajez alte apeluri în seara asta. Nu știu dacă am destulă stăpânire de sine ca să îl tot evit.
Absurd, mai întâi bat la ușă. Apăs clanța și sunt surprinsă să constat că nu se mișcă. Pe moment, asta mă lasă mască, pentru că e prima ușă din casă
încuiată vreodată, după știința mea. Încerc să-mi aduc aminte dacă am folosit vreodată cheile, ca să încuiem ușile interioare și nu reușesc. Mai apăs o dată clanța și accept faptul că se cer luate câteva măsuri.
Mă pun în genunchi, cu ochii la nivelul clanței, să văd cu ce am de-a face. E
o clanță destul de banală. Destul de ușor de descuiat. Mă duc în bucătărie și iau două agrafe de hârtie, dintr-un set de documente de prezentare lăsate de Paul pe blat. Mi-am blocat cea mai mare parte a amintirilor din copilărie, dar gesturile necesare pentru a sparge o încuietoare folosindu-te de ace îmi sunt la fel de firești ca respirația. În timp ce majoritatea copiilor învățau să
meargă pe bicicletă, eu îl priveam pe tata spărgând încuietorile ușilor care o țineau pe mama departe de el. Copiii sunt ca niște bureți și eu asta am absorbit. Intru fără probleme.
Îmi ia o clipă să găsesc întrerupătorul, după ce pășesc înăuntru. Aici a fost întotdeauna domeniul lui Paul. Sunt din cale afară de atentă să nu dărâm vreuna dintre grămezile de nimicuri care știu că sunt acolo. Când găsesc întrerupătorul și luminez încăperea, confuzia mea e totală. Biroul lui Paul e impecabil, la fel de suspect de ordonat și de curat pe cât îi era laptopul.
Stivele de cutii, planuri și contracte au dispărut fără urmă. Se pare că în timp ce eu mă îngropam în muncă și în orele de exerciții fizice, Paul făcuse curățenie în vechile dezordini și provocase altele, noi, mai mari și invizibile.
Pe suprafața biroului lui nu se află nimic, în afara unui cuțit de corespondență, din cupru, decorat cu noduri celtice care îi înfășoară
mânerul.
De partea cealaltă a biroului stă, corect amplasat, un fotoliu care se află în viața lui Paul de mai mult timp decât mine. Mă afund în urma lăsată de el, VP - 40
îngrijorată pentru o clipă că s-ar putea să observe modificarea formei adâncite din pielea tocită. Acesta este biroul unui tip sigur pe el; mare, elegant, de piele. Cele două sertare din partea dreaptă, de dimensiuni medii, sunt așa cum au fost întotdeauna. Trag de mânerul de alamă al sertarului de deasupra și descopăr că nu e încuiat.
E gol, cu excepția lucrurilor obișnuite pentru un birou; un calculator, un capsator și câteva pixuri. Obiectele acestea nu maschează absența evidentă a pistolului lui Paul. Nu e tocmai locul cel mai sigur unde să depozitezi o armă
potențial letală, dar cum în casă nu sunt copii, accesul ușor nu a reprezentat niciodată o amenințare. Acum gândul mă cutremură. Știu că l-a scos din casă
și l-a dus departe de noi.
Mă tot gândisem și răzgândisem dacă ar trebui să mă simt ușurată că
pistolul nu mai e în casă, dorindu-mi să-mi fi fost la îndemână, mai ales noaptea. Astăzi mă simt total indecisă și ajung la concluzia că este, probabil, mai bine ca Paul și cu mine să nu avem acces la o armă.
Încerc să deschid și al doilea sertar, dar acesta nu se mișcă. Interesant.
Forțez încuietoarea și o deschid ușor, cu o agrafă scoasă din părul meu nespălat și ridicat neglijent într-un coc. Agrafele de păr merg mai bine pe o încuietoare decât o agrafă de hârtie deformată, pentru că se potrivesc perfect, odată ce le-ai scos gămăliile de plastic de la capete. Așa cum era de așteptat. În sertar se află o cutie de valori de dimensiuni medii, pe care nu am mai văzut-o până acum. E o ironie nemaipomenită faptul că soțul meu pune atâtea încuietori între mine și ceea ce vrea să ascundă, indiferent ce-o fi. Nu știe nimic despre talentul meu din copilărie și mă întreb ce-ar zice dacă ar vedea cum am reușit să trec peste obstacolele lui. Cele mai multe dintre soții s-ar fi oprit încă de la ușa încuiată.
Salt cutia de valori de mâner și mi-o așez dinainte. O să am nevoie de ambele mâini ca să o deschid. Decid că o să-mi fie numai bun cuțitul de corespondență și îi mulțumesc lui Paul că l-a lăsat afară. Vârful subțire alunecă ușor înăuntru și, cu o smucitură lină din încheietura mâinii, trag în sus și spre stânga. Aud un declic și prin minte îmi trece imaginea tatălui meu. După ce s-a prins că îl urmăream cum desface încuietorile, se amuza arătându-mi cum să abordez diferite tipuri de lacăte și clanțe. O scurtă
perioadă de timp asta ne-a unit și l-a ținut departe de mama, care continua să se încuie dincolo de ușa dormitorului, chiar și după ce el o descuiase iar și iar, până când a scos pur și simplu clanța, de tot. În cutie e o punguță de catifea albastră pentru bijuterii, care seamănă cu o piesă de recuzită. Trag de șnur, desfac gura punguței și mi-o răstorn în mână. Aproape că mă aștept ca în palmă să mi se reverse o cascadă de pietre prețioase, ca în finalul din Tâlharii, un film favorit de-al meu în copilărie, de la unul dintre centrele de VP - 41
plasament prin care am trecut. Era singura casetă video pe care o aveau și nu-i păsa nimănui dacă mă uitam la ea și de cinci ori pe zi. Era singurul lucru care mă făcea fericită, într-o situație altfel îngrozitoare.
În loc de pietre, în mână îmi cade o cutie. Înăuntru se află un inel de logodnă pe care nu l-am mai văzut niciodată. E un diamant uluitor, galben-canar, mult mai mare decât cel care se află pe degetul meu și care este un solitar modest, fără alte pietre, pe care mi l-a luat când încă nu divorțase.
Inelul acesta nou pare să aibă vreo trei carate. Nu e unul de un milion de dolari, dar sigur valorează cât o bună parte din economiile noastre. Îmi scot inelul meu și le pun unul lângă altul. Al meu e minuscul pe lângă noua achiziție. Oare acesta să fie planul lui Paul? Să-mi ofere o variantă mult superioară a inelului de logodnă? Nu pare în firea lui să ne folosească banii de casă pe o singură bijuterie, mai ales ținând cont de felul în care stau lucrurile între noi.
Nu se poate să fie ăsta singurul lucru pe care îl ascunde. Îmi pun inelele pe degete și revin la sertar.
Pe fundul cutiei se află un plic. Nu este lipit și din el scot un pachet de fotografii polaroid. Înainte de a frunzări pătratele de plastic, privirea îmi este atrasă de un flacon foarte familiar, de culoare portocalie, opacă, împins în fundul sertarului, în spatele cutiei. Mi se strânge stomacul la gândul că
Paul a descoperit una dintre ascunzătorile mele și mi-a confiscat rezerva, dar temerea mi se risipește rapid, odată ce iau sticluța. Astea sigur nu sunt ale mele. Nu am nevoie să citesc despre ce medicament este vorba ca să știu ce țin în mână, pilulele albastre de formă romboidală și cu muchiile rotunjite sunt inconfundabile. Viagra. Încă un secret. Și unul de ale cărui beneficii eu sigur nu mă bucur zilele astea. Cine, atunci? Mi se face greață.
În fotografia de deasupra e o bunăciune roșcată, pe care n-am mai văzut-o niciodată până acum, dar, judecând după felul în care îi stă părul, și sus și jos, a fost fotografiată pe la sfârșitul anilor 1970 și este dinaintea mea.
Fotografia de sub ea e a primei lui soții. Eu am văzut-o de câteva ori, numai și numai în fotografii, amestecate din greșeală printre lucrurile lui care au ajuns, din viața lor, într-a noastră. Fizic vorbind, noi două nu am putea să
fim mai diferite, părul ei blond-glacial, tuns castron, era ca un ecou al lui Debbie Harry5, iar corpul apetisant, senzual și delicios nu are nicio legătură
cu sânii mei mici și cu șoldurile înguste. Al doilea nud l-am recunoscut imediat, chiar dacă e vorba despre o versiune a ei cu douăzeci și cinci de ani mai tânără decât momentul când ne-am cunoscut – Sasha. Asta îmi provoacă
5 Deborah Ann „Debbie" Harry (n. 1945) — cântăreață, cantautoare și actriță americană, vocalistă a formației Blondie.
VP - 42
rana cea mai profundă și mă întreb cât de des și cât de recent s-a uitat la ea.
Era și atunci la fel de superbă ca acum, constatare pe care Paul a făcut-o cu glas tare, de nenumărate ori. Întorc fotografia pe dos pentru că vederea ei îmi stârnește un val de greață. Nu există nicio fotografie de-a Sheilei, dar știu că singura explicație este progresul tehnologic. I le-am văzut în telefonul lui.
Ultima fotografie este a mea. Sunt bucuroasă oarecum, că am fost inclusă, dar colecția mă deranjează totuși.
∵
Mă duc înapoi cu gândul la seara când Paul m-a copleșit cu un joint și cu Miles Davis. Eram timidă și stânjenită, dar a fost foarte convingător. Voia să
