și de a mea.

Chiar dacă poveștile noastre triste erau similare în multe dintre detalii –

orfani când nici nu ajunsesem la doisprezece ani, martori la moartea părinților noștri, dați în îngrijire, psihologi, puzderie de adulți îndoielnici –, principala diferență era aceea că viața lui Paul fusese fericită la început.

Avusese șansa de a fi unul dintre puținii copii ai cărui părinți au fost iubitori și grijulii cu el, dar și unul cu celălalt. A avut pur și simplu ghinionul de a fi văduvit de toate acestea. Nu mi-a scăpat ironia faptului că, dintre noi doi, eu eram aceea care își dorea o familie, dar chiar și așa, tot a fost dureros.

M-am întrebat dacă el și cu mine ne-am fi acordat mai mult de o privire, în situația în care nu am fi văzut unul în celălalt același tip de durere. Chiar dacă nu am identificat de la bun început că de acolo provenea magnetismul dintre noi. Nu am discutat despre tristele noastre povești decât o dată sau de două ori și, sigur, nu am insistat asupra detaliilor. Nu a fost nevoie să

spunem prea multe, ca să înțelegem cât de tare voia celălalt să nu-și mai amintească.

Când părinții mei se băteau, eu mă ascundeam în debaraua de pe hol, cu ușa crăpată doar atât cât să văd spre dormitorul lor. Cred că o parte din mine se gândea că aș fi putut să intervin, dacă lucrurile scăpau prea tare de sub control. Așezată pe jos, cu genunchii strânși la piept, adormeam adesea în spațiul strâmt, cu hainele de iarnă atingându-mi umerii. Mă îmbrăcam cu canadiana și strângeam tare șnururile de la glugă, să nu mai aud țipetele.

În perioadele cele mai rele prin care au trecut ai mei, mă gândeam că

niciodată n-o să vreau să mă căsătoresc. Că, odată ce voi fi crescut, o să evit pe oricine m-ar fi făcut să o iau astfel razna. Părea foarte simplu; dacă m-ar fi scos cineva din minți într-așa hal, eu trebuia să o iau la fugă în partea cealaltă. La mintea cocoșului.

Am crescut și am devenit introvertită. Dacă relațiile cu unii oameni nu mergeau, nu consideram că purtarea lor era nepotrivită, ci îmi închipuiam că problema era la mine. Prieteniile și relațiile nu rezistau. Îi atrăgeam pe cei care erau interesați nu de mine, ci de cum îi făceam să se simtă când erau cu mine. Evident, nu rezistau niciodată.

Până la urmă, am ajuns la concluzia că nimeni nu va vrea vreodată să se însoare cu mine. Ceva important nu funcționa. Terapeuții îmi spuseseră de-a lungul anilor că abia dacă mai aveam ceva stimă de sine, din pricina felului în care îmi văzusem părinții tratându-se reciproc, încă înainte de seara în care au murit. Chiar dacă aveau probabil dreptate, am încetat să mai ascult cum aș putea să repar acea ruptură și am acceptat-o ca făcând parte din ceea ce sunt.

În seara când au murit, părinții mei se certau ca de obicei. Era vorba VP - 58

despre tot și despre nimic. Și-au aruncat o grămadă de vorbe urâte și, apoi, au trecut la obiecte contondente. Era de mirare că mai rămăsese ceva casabil în apartamentul nostru. Și, bineînțeles, situația a devenit mult mai periculoasă. Nu aș putea să vorbesc niciodată despre rolul meu în acel pericol. Nici față de Paul, nici față de mine însămi.

* * *

S-a produs o schimbare de proporții seismice în felul cum ne priveam unul pe celălalt, odată ce am ajuns să punem una lângă alta tristele noastre povești de viață. Paul a început să vadă altfel relația noastră. A devenit blând și protector. Sexul a continuat să facă parte din legătura noastră, dar a cedat locul central unei apropieri mult mai profunde. Eu am mai scăpat de senzația că îl împart cu alta și mi s-a întărit sentimentul că el și cu mine am fost dintotdeauna destinați unul altuia. Mariajul lui nu a fost decât un alt obstacol pe care a trebuit să-l depășim în chinuri, înainte de a reuși, în sfârșit, să fim în largul nostru unul cu celălalt. Am vorbit despre un viitor împreună. Eu am renunțat la scepticism, în favoarea speranței.

— Vreau să construiesc căminul de care niciunul din noi nu a avut parte.

Vreau să-l proiectăm amândoi, de la temelie, și să-l facem împreună.

Paul nu era genul care să-și etaleze sentimentele, așa că înțelegeam greutatea cuvintelor lui.

— Și eu vreau asta.

Eram sinceră.

Stăteam în mașina lui, pe o stradă lăturalnică din Cold Spring Harbor, unul dintre locurile unde evadam când el evalua potențiale proprietăți.

Tehnic vorbind, încă era căsătorit, dar numai tehnic.

— Matu, dă-mi mâna.

Nu mă așteptam la asta. Sincer. Sperasem, în sinea mea, dar atât. Cert este că nu o cerusem niciodată.

Inelul de logodnă era pentru el doar un detaliu mărunt în cadrul planului grandios despre noi. Paul știa, însă, că era important pentru mine, fără să fiu nevoită să i-o spun explicit. Ceea ce era în sine important. Erau multe lucruri pe care nu eram în stare să le rostesc despre ce îmi doream și Paul intuia multe dorințe nespuse. Odată ce mi-a pus inelul pe deget am simțit, pentru prima dată, că meritam să am tot ceea ce-mi doream de la viață.

Într-un fel, bijuteria aceasta de pe mâna mea a fost un antidot împotriva tuturor spaimelor pe care le aveam în legătură cu dragostea. Întregul meu potențial de a deveni altcineva decât eram, cu trista mea poveste, era înfășurat în aur, cu un diamant în vârf. Era dovada valorii mele. Paul a fost cucerit cu totul de înflăcărarea cu care primisem inelul și gestul lui.

Odată pus pe degetul meu, am jurat să nu-l mai scot niciodată mai mult VP - 59

decât era necesar. Știam că dacă o să fac asta, vraja se va spulbera.

* * *

DUPĂ

Aud cum sună telefonul fix, dar nu sunt în stare să mă mișc. Stau întinsă

pe canapea, cu fața în jos. Cel puțin m-am întors de pe partea cu umărul rănit, în timpul nopții. Când închisesem ochii era întuneric, dar acum lumina puternică mi-i rănește. Vise despre încuietori care nu se deschid dispar, pe măsură ce ochii se obișnuiesc. Mâinile îmi arată ciudat. Sunt ale mele, în sensul că sunt lipite de încheieturi și de brațe, dar ceva nu e în ordine.

În toiul furiei de azi-noapte, mi-am scos inelul de logodnă și verigheta.

Imediat ce mi le-am scos, ca să le pun lângă celălalt inel de logodnă și să le compar, pielea, iritată, s-a umflat. După asta, totul este neclar.

Flaconul cu Oxy e căzut pe o parte. O singură pastilă a rămas, picată mai departe decât pot eu să o ajung. Umărul îmi zvâcnește la vederea ei. Aș fi putut să jur că mai aveam cel puțin cinci pastile, ultima dată când am verificat. Trebuie să încep să fiu mai atentă. Văd o parte din bucătărie. Aerul proaspăt intră pe ușile deschise și traversează casa. Nu-mi amintesc să fi lăsat ușa deschisă. Salt capul, să pot vedea mai mult, și o durere mă

săgetează pe coloană. Îmi culc la loc obrazul pe perna de pe canapea.

— Duff, băiete, vino aici.

Aștept să-i aud țăcănitul ghearelor pe gresie. Am nevoie să aud sunetul liniștitor, tot așa cum am nevoie de apă.

Tăcere. Mi se înfiripă un sentiment teribil.

Mă ridic repede la verticală, apucând în același timp flaconul. Arunc jos pernele de pe canapea și îmi găsesc telefonul cuibărit între ele.

Incredibil, am un mesaj pe grupul de la sală, în care instructoarea noastră

ne anunță că se organizează o întâlnire cu lumânări aprinse, pentru Sasha, și mai am un memo, să mă înscriu în grupul de pe FB „Să o găsim pe Sasha”, grup aparent inițiat peste noapte. Lumea răspunde în valuri la apelul de a aduce fotografii ale Sashei, pe care să le punem pe bicicleta ei, care va rămâne liberă, în cinstea sa. Mă gândesc la singura fotografie pe care o am cu ea. E un instantaneu făcut la dineul „Reprezentantul anului”, cu mult timp în urmă. Stăm toți patru la o masă. Mark privește undeva, departe, dincolo de fotograf. Eu mă uit în jos la propriile-mi mâini, încruntată, nu-mi amintesc din ce pricină, dar probabil pentru că Paul mă ignora, preferând să

stea de vorbă cu Sasha despre amintiri din liceu. Ea e în prim-plan și în centru; arată ca și cum tocmai a coborât din paginile unei reviste și ochii lui VP - 60

Paul sunt fixați pe ea.

Deși e ultimul lucru pe care vreau să-l fac, trebuie să mă duc. Din nenumărate motive. Le răspund.

Voi fi acolo.

În bucătărie, totul pare la locul lui. Scot o sticlă cu sifon din frigider și dau repede pe gât lichidul acidulat. Mă uit pe geam și imediat îmi feresc privirea.

Soarele de dimineață mă supără. Prin ușa deschisă pătrunde o pală de vânt.

Închid cadrul din plasă și las ușa deschisă, să respir aerul proaspăt, de primăvară.

Telefonul începe să vibreze pe blat. Este un număr blocat, așa că resping apelul. Aproape imediat sună fixul. Ridic telefonul din suport și când spun