că pistolul pe care îl țin în casă, pentru protecție, se află în sertarul mesei din biroul meu și m-am rugat ca, oricine ar fi cel care scotocește pe acolo, să nu-l fi găsit deja. Am tras adânc aer în piept, am deschis ușa de perete și am dat peste Sheila, îmbrăcată cu o fustă și așezată în fotoliul de piele din spatele mesei de birou. Ținea un picior ridicat peste brațul fotoliului și își mușca buza de jos. A împins sertarul, să-l închidă, s-a ridicat și a ocolit masa, oprindu-se în fața ei.
— Ce dracu’ faci, de ce scociorăști prin…
— Încerc să-ți atrag atenția, rosti, mieros. În ultima vreme mi-a fost tot mai greu să te fac să-mi dai atenție.
— Mda, ăăă, eu… am zis, bâlbâit.
Sheila a pus ochii pe vătraiul din mâna mea.
— Ce ai de gând să faci cu ăla?
Am lăsat vătraiul să cadă, în timp ce Sheila se săltase pe birou și, lăsată pe spate, se ținea cu o mână de marginea mobilei de mahon, în timp ce mâna cealaltă se juca, trăgând de marginea fustei și dezgolindu-și piciorul.
— Deci, acum ți-am captat atenția?
* * *
Când am terminat, m-am dus la baie, ca să-i dau ocazia să se îmbrace repede și să iasă singură. Câteva minute mai târziu, când am coborât din nou, Sheila era încă în living și se zgâia pe fereastră, în tăcere. Enervat, i-am zis câteva vorbe mai dure și am spus răspicat ce vreau. S-a ridicat în picioare, m-a îmbrățișat îndelung și m-a sărutat apăsat. Și-a înșfăcat geanta de pe canapea și a ieșit, fără o vorbă, cu ochii înecați în lacrimi.
Abia mai târziu, în aceeași zi, m-am dus să duc vătraiul înapoi lângă
șemineu și am observat că lipsește una din statuetele de pe poliță. Sincer, nici măcar nu reușeam să-mi aduc aminte când fusese ultima dată când le dădusem vreo atenție chestiilor acelora, dat fiind că ele erau o realitate statornică în fundalul vieții noastre zilnice, iar eu fusesem în mare măsură
distras pe parcursul ultimului an. Însă acum, deodată, poftim. Sau, mai degrabă, poftim că nu mai e.
Absența era flagrantă și m-a făcut să-mi zboare mintea în tot felul de direcții. Deși furtul putea fi considerat drăgălaș, la suprafață, un mijloc prin VP - 47
care Sheila punea stăpânire pe ceva ce era al nostru, nu puteam să ignor esența diabolică a acțiunilor ei. A luat statueta într-un moment de emoție pură sau fusese ceva mult mai calculat de atât? A fost ceva complet impetuos sau simțise că se apropia acest moment și a găsit o modalitate de a se răzbuna pe mine?
Am reluat în minte momentul plecării ei. Mi-am imaginat-o cum pășește spre ieșire, cu un surâs imperceptibil întins pe chipul înecat de lacrimi.
Inteligentă, pe bune. Probabil și-a dat seama că statuetele îi aparțin Rebeccăi și că lipsa uneia din ele va fi, așadar, remarcată. Se gândise bineînțeles că eu s-ar putea să nu observ furtul și voi rămâne fără replică, atunci când Rebecca o să-l pună pe tapet. Închipuie-ți-o acum, amuzată la gândul că eu dau din colț în colț să născocesc vreo explicație. Sau poate s-a gândit că o să
observ și eu, și că va trebui să inventez o poveste care să-i explice lipsa ori că o să mă treacă toate apele, sperând că Rebecca n-o să bage de seamă.
Doamne, ce gagicuță intrigantă mai era!
Până la urmă, turnura pe care au luat-o evenimentele a făcut ca lucrurile să fie mai ușoare pentru mine. Orice tandrețe și orice urmă de simpatie aș
mai fi simțit față de Sheila s-au șters, odată cu infantila ei mișcare disperată.
Mi-a fost mai ușor să ies din situație, fără să mai simt vreo urmă de vinovăție. Și era necesar să ies din acea zonă întunecată a vieții mele și să mă
întorc la ceea ce știu cel mai bine să fac.
Oricât de tare mă irită, trebuie să recunosc faptul că mica stratagemă a Sheilei a avut efect. Am scornit o întreagă explicație pentru statueta lipsă, o poveste care nu era doar plauzibilă, ci reușea să mă pună într-o lumină
bună. Spre surprinderea mea, nici nu am avut șansa să o folosesc. Rebecca nu a întrebat niciodată ce s-a ales de leul din ceramică, așa că el a devenit încă un subiect pe care nu l-am mai abordat niciodată. Încă un lucru păstrat sub tăcere, neatins de doi oameni care trăiau sub același acoperiș. În mintea mea, el se profila mai pregnant, din pricina omisiunii și presupun că, din această perspectivă, Sheila se putea bucura de o mică victorie.
A existat însă ceva pe care nu l-am uitat în tot acest timp, un gând ce o viza pe această micuță trișoare pe care am băgat-o în casa mea și în patul meu. Un gând care mi-a ținut de cald noaptea și care suna astfel: Vrei să te joci cu mine? Ei bine, habar nu ai cine mi-e parteneră obișnuită de antrenament.
Nu e nevoie decât de o scăpare. Pentru ca totul să o ia la vale.
VP - 48
Șapte
REBECCA
ÎNAINTE
La început a fost doar sexul.
Situația matrimonială a lui Paul nu putea duce la nimic altceva. Profitam de timpul pe care reușea el să-l ofere. Ne regulam prin case aproape finisate, în mașina lui, prin băi. Viața mea era o continuă așteptare. Așteptam până
când îmi dădea el vreun semn. Îl așteptam să se furișeze de acasă, pentru câteva ore de tandrețe. În cel mai bun caz se întâmpla o dată pe săptămână, în cel mai rău, o dată pe lună. Deveneam nervoasă, când trecea prea mult timp și nu-l vedeam. Discuțiile noastre telefonice dintre două întâlniri au devenit singurele lucruri care contau. Restul vieții mele s-a topit.
Nu vorbeam despre marile subiecte dintr-o relație. În perioada aceea habar nu aveam care era părerea lui despre copii. Nu s-a pus niciodată
problema că el ar trebui să-și părăsească soția ori cum ar arăta un posibil viitor al nostru, împreună. Era un gard invizibil ridicat în jurul oricăror subiecte care ar fi putut duce la un angajament, iar eu stăteam în interiorul lui.
Afecțiunea mea pentru Paul a devenit înverșunată. Cum eram total la dispoziția lui și a vieții lui, până la urmă, am ajuns la limită. Mă mândrisem întotdeauna că sunt genul de femeie care poate să trăiască relaxat, simplu și fără pretenții. Dar eram așa doar pentru că nu avusesem niciodată o relație ca aceasta. Acum ieșea la iveală o latură nouă a mea, care avea nevoie de afecțiune.
Paul se pricepea așa de bine să mă țină în priză, încât nu m-am gândit că
ar fi vorba de un tipar comportamental. Credeam doar că dragostea noastră
era altfel și că o să ne dăm seama pe parcurs încotro se îndreaptă. Nu am văzut toate semnalele acelea de alarmă, răspândite în perimetrul situației noastre. Pe de o parte, era problema evidentă a căsătoriei lui, dar mai erau și alte lucruri mărunte. Am ales să ignor felul în care se uita la alte femei atrăgătoare pe care le întâlneam sau felul seducător în care li se adresa tuturor folosind apelativul: „scumpete”. Nu l-am chestionat nici atunci când îmi dădeam seama că minte, când mici detalii se schimbau de la o zi la alta.
