„Alo” nu aud decât tăcere. În ultima vreme s-a tot întâmplat asta. Dau să-l sun pe Paul, dar mă opresc.

Inelarul gol mă face să mă duc la chiuvetă, să caut în savonieră, locul meu favorit, aflată nu departe și în raza mea vizuală. Verigheta mea e acolo, singură. Viziuni cu inelul cu diamant care cade în sifonul chiuvetei din bucătărie și ajunge în mare mă fac să mi se strângă inima. Dar sita de protecție este acolo unde era și ieri după-amiază, când am ajuns acasă și asta mă liniștește. Sună iar telefonul fix și, pentru o clipă, îmi distrage atenția. Ridic aparatul din suport și sper ca la celălalt capăt să fie vocea lui Paul, simțind, în mod surprinzător, puțină tandrețe pentru el.

— Alo?

Tăcere.

— ALO?

Nu-mi dau seama dacă respirația ușoară de la celălalt capăt al firului este reală sau ceea ce aud este doar propria mea respirație, gâtuită. Închid și plesnesc efectiv plasticul dur al aparatului, când îl izbesc de blat.

Îmi pun pe deget veriga simplă, din aur, și aceasta pare ciudată fără inelul care o însoțea. Vreau să scot o cutie de pastile dintr-o ascunzătoare pe care o am în dulap, dar nu mai e acolo. Se pare că nu mai pot ține socoteala la nimic, în ultima vreme. Trec prin toate încăperile, deși știu că nu voi găsi ceea ce caut. Nu sunt cu totul sigură ce lucru dispărut sper să găsesc. Pe toate. Dar mai ales, pastilele.

Telefonul meu învie iar și începe să vibreze.

Trec de controlul bagajelor, la aeroport. E total în ordine?

Sunt gata să îi răspund, când văd lesa lui Duff agățată de cuierul de lângă

ușă. Fără să-mi amintesc ce anume, știu că am făcut ceva rău. Îi răspund.

Totul e bine. Te iubesc.

Atât de calmă cât îmi permite panica pe care o simt instalându-se, mă duc la ușa din spate, spunându-mi că o să-l găsesc pe Duff adormit sub salcie, în VP - 61

zona umbroasă din curtea noastră. Logica și obiceiul îmi spun că aseară l-am lăsat afară, în siguranță, grație gardului. Dar curtea este la fel de goală cum era și mai devreme, încerc să mă conving că poarta larg deschisă din fața mea este doar o iluzie optică. Nu pot să o neg, odată ce mă apropii. Diferența între ușor deschisă și larg deschisă este indubitabilă.

— Duff?!

Simt că mă năpădesc lacrimile și mi le înghit rapid. Cum e posibil ca totul să o ia razna, așa de rapid? Tânjesc după viața pe care o avusesem înainte.

Când aveam o slujbă și bani și un soț pe care credeam că îl cunosc. Când nu rămăsesem fără pastile. Când mai aveam inelul. Când știam unde îmi e prăpăditul de câine. În spatele meu, se aude din casă iar telefonul, dar continui să merg în direcția opusă. La câțiva metri depărtare, ceva sclipește în iarbă când soarele iese dintr-un nor. Pentru o fracțiune de secundă, speranța îmi dă aripi. Mă îndrept către luminița ca un far călăuzitor. Mă

aplec și apuc obiectul.

Fac efortul să înțeleg ce e cu plăcuța argintie în forma unui os, care acum nu este atașată de o zgardă și de un câine și mă trece un fior rece, care nu este din cauza vremii. La câțiva centimetri mai încolo, e un flacon de medicamente. Cel care fusese ascuns în dulapul de bucătărie. Acum e gol.

Zece

PAUL

ÎNAINTE

Unii oameni pur și simplu nu înțeleg că lucrurile au ajuns la final.

Rebecca și cu mine abia dacă ajunsesem înapoi la mașină, după întâlnirea noastră cu Sheila, că telefonul a început să bâzâie. Nici nu am avut ocazia să

mă adun cum se cuvine, când s-a declanșat dezastrul. Imediat ce buzunarul a început să-mi vibreze, am știut, cumva, cine anume este autorul textelor.

Bineînțeles, blocasem numărul Sheilei din lista mea de apeluri, dar acum aveam un șir de mesaje de pe un număr necunoscut, care nu putea să fie decât al unei singure persoane. De asta eram absolut sigur.

Așa cum o făcuse adeseori, Wes a servit drept alibiul perfect. Eram încă

agitat de pe urma întâlnirii și îngrijorat ca nu cumva să mă fi dat de gol în fața Rebeccăi. Imediat după acea ciocnire ratată la mustață, am simțit eu VP - 62

însumi că mă schimbasem și îmi era teamă că soția mea, chiar așa distrasă

cum părea în ultima vreme, să nu fi prins ceva. Așa că atunci când mi-am scos telefonul din buzunar și Rebecca m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva, am avut cel puțin prezența de spirit să dau vina pe Wes și pe perspectiva unei noi proprietăți pe piață. Natura textelor care îmi inundaseră ecranul telefonului era, desigur, de cu totul alt soi.

Mă bucur mult că te-am văzut azi. Arăți bine.

Ce soție frumoasă! Ce cuplu frumos!

Doamne, părea așa de mulțumită. Sărăcuța. Probabil că habar nu are cu cine e măritată, de fapt.

Voi doi chiar vă meritați unul pe altul.

* * *

Întotdeauna m-am considerat un mincinos relativ priceput, dar chiar și eu simțeam cum plăsmuirile ieșeau din mine ca toxinele. În ziua aceea, după ce ne-am întors acasă, mi-am petrecut tot restul după-amiezii pendulând între birou și veranda din spate, încercând să-i prezint soției o minciună pe care nici măcar eu nu puteam să mă adun suficient, ca să încerc să o vând. Am făcut un întreg tam-tam, mi-am dus laptopul în spate și l-am sunat pe Wes, chipurile să confruntăm niște cifre și tot felul de alte tâmpenii cu aer profesional pe care am reușit să le născocesc. Din fericire, era o zi de iarnă

din acelea cu vreme blândă, deși adrenalina care îmi traversa tot corpul mă

făcea să fiu în mare măsură insensibil la condițiile atmosferice. Îmi aduc aminte că senzația era similară cu ceea ce descrie cineva care își amintește un episod extracorporal. Imediat ce am închis telefonul și laptopul, Rebecca a venit peste mine.

— Ai avut o după-amiază cu tot felul de combinații, nu? Wes nu te slăbește o clipă.

— Da, îi crapă buza după proprietatea asta. Mi-a prăjit urechile de atâta vorbit, în această după-amiază. Iartă-mă, iubito.

Nu-mi amintesc de când nu am mai fost atât de disperat.

— Hmm, zice și ochii ei par să-mi străpungă țeasta.

— Ce zici?

Calmează-te dracului, omule. Respiră.

— A, nimic.

E ceva. În mod clar un ceva foarte mare.

— Mi se pare că te gândești…

— Doar că…

Face o pauză care pare să dureze insuportabil de mult.

— Nu mi se pare genul lui. Wes pare întotdeauna așa de calm și de stăpân pe el.