Următoarele zece minute ni le-am petrecut plimbându-ne pe proprietate, braț la braț, bucurându-ne unul de celălalt, într-o conversație despre ceva ce s-ar fi vrut, de fapt, să fie altceva și prefăcându-ne că nu suntem deplin conștienți de ceea ce purtam eu pe mâna stângă.
— Așadar, ce crezi? Te-ai îndrăgostit?
Pentru o frântură de clipă i-am susținut privirea mirată, apoi am făcut semn cu capul în direcția casei. Rebecca s-a prefăcut că o îneacă tusea, ca și cum ar fi fost luată prin surprindere, dar amândoi știam care e adevărul.
Aerul din jurul nostru era electrizat. Când a început să vorbească despre mărimea casei și cât de nepotrivită era pentru un singur proprietar, mi-am strecurat mâna în buzunarul hainei și mi-am lepădat verigheta. Când am scos mâna, Rebecca nici nu a clipit.
— Dar tu? Tu te-ai îndrăgostit?
Ne-am oprit și m-am întors spre ea.
— La prima vedere.
Rebecca a privit către casă, apoi iar spre mine.
— Uau, un tip care știe cum să facă dintr-o casă un cămin.
— Dacă i se oferă ocazia.
— Atunci, îți place să profiți de ocazii?
— Doar atunci când ar fi o prostie să n-o fac.
Am condus-o spre capătul mai îndepărtat al unor tufe de rododendron, unde ne-am sărutat apăsat și îndelung, departe de ochii iscoditori ai agentului imobiliar.
Nimic din a doua mea căsătorie nu a fost deosebit de tradițional. Atunci când ne-am cunoscut eram doi puștani care abia începeau să-și găsească
locul în lume și probabil că ne-am bucurat de multe dintre ideile romantice care decurg din asta. Rebecca a cochetat până și cu ideea de a avea copii, o idee drăgălașă, chiar dacă a fost sub imperiul impulsului, deloc practică, și o VP - 54
naivitate din partea ei. Ne făceam planuri cum să ne îmbunătățim situația financiară și era, bineînțeles, evident că eram devotați relației noastre. Dar, ca să fiu cinstit, nu știu dacă vreunul din noi doi este cu adevărat genul care să-și dorească un mariaj. Sunt sigur că pare o prostie să spun asta după
douăzeci de ani de la căsătorie, dar chiar cred că pe noi ne-a ținut pe linia de plutire faptul că ne înțelegem așa de bine unul pe celălalt și că ne potrivim perfect în chestiunile cu adevărat importante. Nu știu dacă am fi avut parte de o relație la fel de reușită, dacă eram cu oricare alți parteneri.
De la bun început, Rebecca a avut ceva deosebit în rolul de soție. Nu mai purtase niciodată un inel de logodnă sau o verighetă și avea un farmec anume în felul cum și le învârtea pe deget. Mă simțeam jenat, pentru că la vremea aceea nu avusesem posibilitatea financiară să-i cumpăr genul de diamant pe care îl merita o femeie ca ea. Am înțeles, însă, treptat că
disconfortul ei nu avea nicio legătură cu asta. În timp ce verigheta pe care o purtasem la prima mea căsătorie mi se păruse o menghină chiar din clipa când mi-am pus-o pe deget, Rebecca se uita la a ei cu un fel de uimire. Cred că, probabil, nu îi trecuse niciodată prin cap că se va afla chiar ea într-o astfel de postură și îmi aduc aminte că o surprindeam uneori – chiar și după
ani buni de căsătorie – parcă tot minunându-se de situație, în timp ce își studia inelele sclipitoare.
Până și aspectele cele mai convenționale ale vieții noastre împreună au fost rezultatul unor clipe de spontaneitate. Un cuplu obișnuit construiește un plan de joc cu atenție. Noi am ajuns să avem câine și gărduț alb dintr-o toană. Sigur, aveam și noi planurile noastre pe termen lung – contul din bancă, proprietatea de la Cold Spring Harbor –, dar timpul și circumstanțele și-au făcut de cap cu proiectele acelea bine ticluite.
Așteptările zădărnicite pot să joace feste. Când cineva are o aventură, există anumite lucruri pe care le poate face pentru a diminua șansele de a fi prins. Primul – probabil chiar afurisita regulă de aur – este să nu te încurci cu cineva care are mai puțin de pierdut decât tine. Drept urmare, un joc sigur ar fi să te cuplezi cu o persoană care este deja într-o relație conjugală.
Eu mi-am bătut joc de raționamentul acesta și m-am băgat în relația cu Rebecca, însă nu am simțit niciun moment că ar exista pericolul ca ea să se amestece în mariajul meu. Mi-am dat seama că nu era genul care să facă o scenă în public și nu ar fi fost stilul ei să o înfrunte pe nevastă-mea sau să
folosească aventura noastră ca mijloc de presiune asupra mea. Cred că
amândoi simțeam încotro se îndreaptă relația noastră și am avut răbdarea de a o lăsa să evolueze în ritmul ei. La sfârșitul primei noastre discuții serioase ne-am dat seama de ce ne înțelegeam atât de bine, din reflex.
Legătura a devenit clară și incontestabilă. Era dragoste și nu mai puteam da VP - 55
înapoi.
Sheila oferea o altfel de dinamică și, la momentul acela, ea mi s-a părut ideală. Când am cunoscut-o, era o femeie măritată și, chiar dacă pasiunea dintre noi era ceva palpabil, la început Sheila părea să aibă o viață proprie de care era interesată activ. În parte, atracția inițială se pare că a venit de la faptul că amândoi eram mânați de o fantezie interzisă – ceva ce nu putea să
dureze, dar care era, cu toate acestea, vital. Ceva de care fiecare din noi avea nevoie, din propriile lui motive. Dinamica s-a schimbat însă, treptat, și legătura noastră a ajuns din ce în ce mai imprevizibilă și mai intempestivă.
Cu timpul, a devenit clar că eram doi oameni care de la bun început nu ar fi trebuit să se bage într-o astfel de aventură. Și nu puteam să nu mă gândesc la faptul că amanta mea căsătorită devenea mult mai imprevizibilă decât fusese vreodată amanta mea fără obligații. Curioasă treabă.
Ceea ce am descoperit în legătură cu mica șmecherie pe care Sheila o făcuse cu statueta mi-a folosit drept moment de clarviziune, care a pus totul în adevărata lumină. Am știut că luasem decizia corectă când hotărâsem să
pun capăt relației cu ea și eram optimist că exista șansa unui nou început.
* * *
Și apoi, într-o bună zi, s-a întâmplat.
Momentul de care un bărbat în situația mea se teme și despre care ne amăgim singuri, crezând că nu se va întâmpla niciodată. Pentru că suntem mai isteți decât toți ceilalți măscărici care au tupeul să încerce să se ridice la nivelul nostru.
Este acalmia ce vine după perioada sărbătorilor. Magazinele din oraș își dau jos de pe fațade decorațiunile de Crăciun și domnește acea senzație de liniște ce urmează forfotei. E o zi geroasă, dar plăcută. Rebecca și cu mine ne plimbăm prin cartier, mână în mână, când, de la un cvartal distanță, o zăresc pe Sheila, care se apropie. Îmi fuge pământul de sub picioare, am spasme la stomac, ochii mă înțeapă și îmi simt interiorul țestei de parcă ar fi brusc tapetat cu tifon, iar timpul parcă se topește.
Sheila vine spre noi. Privirile ni se întâlnesc și pe urmă ea își întoarce ochii spre Rebecca. Zâmbește superior, apoi buzele i se schimonosesc într-un fel lasciv și vulgar.
Sheila vine spre noi. O măsoară pe Rebecca din ochi, apoi se întoarce spre mine și mă tachinează, fixându-mă cu privirea.
Sheila vine spre noi. Ne săgetează cu privirea, necruțătoare, sfidându-ne.
Sheila vine spre noi. Ne vede, se întoarce pe călcâie și se retrage.
