REBECCA

VP - 72

ÎNAINTE

Bicicleta mea a fost întotdeauna nr. 6. A Sashei, nr. 5.

Când Paul a căzut în depresie, am început să plec de acasă dimineața din ce în ce mai devreme și să merg cu mașina, fără țintă, până ce se deschidea biroul meu. Paul nu mă întreba unde mă duc, pomenea doar despre cât de mult crescuseră plățile de pe cardul de benzină. Nu m-am obosit să mint despre felul în care îmi petreceam diminețile, pentru că nu-i păsa, și eu nu aveam o destinație imaginată. Asta până când, la dineul „Reprezentantul Anului”, am auzit-o din întâmplare pe Sasha, care, la baie, îi povestea uneia dintre noile reprezentante de vânzări că ea își obține toate pastilele bune la sala de ciclism. Brusc, aveam un scop pentru diminețile mele agitate. Și eram hotărâtă să ajung să aflu mai multe despre fosta iubită a lui Paul.

Era un loc unde să dau din pedale și unde să fiu constrânsă fizic, în timp ce mă pot complet elibera emoțional. Am început să merg în fiecare zi, uneori de două ori pe zi, dacă aveam nevoie. Am petrecut mii de ore și am cheltuit mii de dolari, ca să elimin acele lucruri, delicate din punct de vedere fizic și emoțional, pe care le urâsem întotdeauna la mine.

Ajunsesem la faza în care nu reușeam să rezist o zi fără să vreau să omor pe cineva, dacă nu aveam acel răgaz în care să mă dezlănțui. Ajunsesem să

mă droghez cu bicicleta la fel de mult ca și cu medicamentele.

Când am început să fac bicicletă nu luam decât analgezicele care îmi fuseseră prescrise, adevărat că, uneori, de către nenumărați medici. Și doar Percocet. Aveam niște reguli. La fel ca mie, și Sashei îi plăcea să prescrie, în gând, ce medicamente anume ar fi putut lua unul și altul, ca să-și redreseze personalitățile tarate. Pe mine mă știa că fiind nevasta lui Paul, dar nu-mi dăduse niciodată atenție cu adevărat. A fost nevoie de două luni, după ce am început să merg cu sfințenie la aceleași antrenamente, înainte ca ea să

admită că ne cunoaștem. Eram în vestiar și una dintre tipele foarte nevrozate care frecventau regulat sala, a făcut o criză în timp ce aștepta să

intre la duș.

— Pur și simplu nu înțeleg cum e posibil să-l accepte pe copilul acela într-o școală particulară, care ar trebui să fie de top, când toată lumea știe ce sociopat este. Și maică-sa, ce catastrofă! Toată tărășenia mă face să am dubii dacă mai vreau măcar să o țin pe Christina, fiica mea, să învețe acolo.

Doamne, e AȘA de stresant, că nici MĂCAR nu pot.

Sasha s-a întors spre mine și mi-a șoptit, conspirativ:

— Cuiva i-ar prinde bine niște Xanax. Ce păcat că sunt așa de atașată de al meu.

Fusesem surprinsă că mi-a vorbit așa de direct și o vreme am rămas VP - 73

mută, însă mi-am revenit repede.

— Și eu, deși cred că i-ar trebui ceva mult mai puternic decât ce avem tu și cu mine.

Sasha răsese, dând din cap că da.

— Ești nevasta lui Paul, nu?

Stătusem la aceeași nenorocită de masă și ea se purta ca și cum era prima dată când mă vedea.

— Da. Și lucrez cu soțul tău.

Eram toată numai zâmbet.

— Ce noroc pe tine.

Nu-mi dădeam seama dacă se referea la faptul că eram soția lui Paul sau că lucram pentru soțul ei. Eram doar bucuroasă că în sfârșit mă băga în seamă.

— Și tu ai fost colegă de liceu cu Paul, nu-i așa?

Știam sigur că fusese, lui Paul îi plăcea să pomenească despre asta uneori, când venea vorba despre Mark.

— Este ATÂT de mult de atunci. A făcut o pasiune adolescentină pentru mine.

Eu îl auzisem pe Paul vorbind despre Sasha ca și cum fuseseră gata să se căsătorească imediat după liceu, dacă nu și-ar fi făcut brusc apariția un tip, student, care i-o suflase.

Treptat, după aceea, la fiecare ședință de antrenament Sasha mi-a răspuns la „salut” și la „ce mai faci”, până când am ajuns la faza unor conversații adevărate. De obicei se axau asupra persoanei ei și aveau loc în timp ce Sasha se dichisea în oglindă pentru un happy hour dedicat doamnelor, la care eu nu am reușit niciodată să obțin o invitație.

Parcă aș fi fost din nou în liceu. Eram obișnuită să fiu exclusă, era ceva ce îmi devenise propriu, pentru că niciodată nu mă integrasem, cu adevărat, în familiile unde am trăit în copilărie și pentru că nu rămăsesem niciodată

destul de mult într-o școală, cât să mă stabilizez, din punct de vedere social.

Doar că acea parte din mine obișnuită cu excluziunea, fie ea și subtilă, nu mă

împiedicase niciodată să-mi doresc să fiu inclusă. Chiar dacă asta însemna să

suport răutățile Sashei. Probabil că îmi simțise sensibilitatea legată de relația dintre ea și Paul, pentru că ea a devenit în vestiar un subiect predilect, care o amuza la nesfârșit.

„Fetelor, voi știați că soțul Rebeccăi și cu mine am fost la balul bobocilor împreună? Am fost așa de tulburați că ne-am pierdut virginitatea… El a plâns. A fost adorabil”.

„Mă bucur așa de tare că tu și Paul v-ați găsit unul pe altul, îmi făceam griji că nu o să mă uite niciodată, a fost așa de distrus când m-am despărțit VP - 74

de el. Ce n-a făcut, în încercarea de a mă recuceri…”

„Paul mai cântă când e la duș? Mereu a crezut că are o voce superbă.

Fredona întotdeauna cântecul nostru, Brown-Eyed Girl, deși nu era Van Morrison, asta e clar”.

∵

Râdeam întotdeauna și îi cântam în strună, dar Sasha știa că mă

deranjează. Uram faptul că îmi stârnea gelozia.

Din cauza Sashei am ajuns să iau amfetamine. Se credea un fel de savantă

autodidactă în materie de produse farmaceutice, dar se plângea că Mark nu-i dă ce vrea ea, deși are acces la toate medicamentele din lume. Eu aveam ceva ce își dorea ea. Aveam numele unor medici, pe care ajunsesem să-i cunosc de-a lungul anilor ca reprezentantă de vânzări și care aveau vederi mai largi când era vorba să scrie rețete pentru substanțe controlate. Erau cei din vechea gardă, care ajunseseră să fie cunoscuți pentru că prescriau valium ca leac împotriva faptului că ești femeie. I-am dat numele potrivite, iar ea îmi dădea din ceea ce-i prisosea, atunci când avea chef. Nu eram nici pe departe singurele care se ocupau cu astfel de schimburi.

Trocul cu pastile avea loc în vestiar. Nu era nimic vădit, dar oricum nimeni nu o bănuia pe tipa albă, aristocrată și cu bani. Trebuia să știi cum să

le ghicești pe cele la fel ca tine și să deschizi conversația potrivită.

„Vai de mine, sunt așa de distrată la serviciu. Oare așa sunt eu? Chiar nu se poate face nimic?”

„Trebuie să merg la soacră-mea weekendul acesta și îmi vine să-mi smulg părul din cap. Îți vine să crezi că tocmai acum am rămas fără Xanax?!”

„Cred că am ajuns imună la cafea, pentru că abia dacă mă târâi. Jur că va trebui să mă apuc de Ritalin!”