Stăteam în mașina lui, pe o stradă lăturalnică din Cold Spring Harbor, unul dintre locurile unde evadam când el evalua potențiale proprietăți.
Tehnic vorbind, încă era căsătorit, dar numai tehnic.
— Matu, dă-mi mâna.
Nu mă așteptam la asta. Sincer. Sperasem, în sinea mea, dar atât. Cert este că nu o cerusem niciodată.
Inelul de logodnă era pentru el doar un detaliu mărunt în cadrul planului grandios despre noi. Paul știa, însă, că era important pentru mine, fără să fiu nevoită să i-o spun explicit. Ceea ce era în sine important. Erau multe lucruri pe care nu eram în stare să le rostesc despre ce îmi doream și Paul intuia multe dorințe nespuse. Odată ce mi-a pus inelul pe deget am simțit, pentru prima dată, că meritam să am tot ceea ce-mi doream de la viață.
Într-un fel, bijuteria aceasta de pe mâna mea a fost un antidot împotriva tuturor spaimelor pe care le aveam în legătură cu dragostea. Întregul meu potențial de a deveni altcineva decât eram, cu trista mea poveste, era înfășurat în aur, cu un diamant în vârf. Era dovada valorii mele. Paul a fost cucerit cu totul de înflăcărarea cu care primisem inelul și gestul lui.
Odată pus pe degetul meu, am jurat să nu-l mai scot niciodată mai mult VP - 59
decât era necesar. Știam că dacă o să fac asta, vraja se va spulbera.
* * *
DUPĂ
Aud cum sună telefonul fix, dar nu sunt în stare să mă mișc. Stau întinsă
pe canapea, cu fața în jos. Cel puțin m-am întors de pe partea cu umărul rănit, în timpul nopții. Când închisesem ochii era întuneric, dar acum lumina puternică mi-i rănește. Vise despre încuietori care nu se deschid dispar, pe măsură ce ochii se obișnuiesc. Mâinile îmi arată ciudat. Sunt ale mele, în sensul că sunt lipite de încheieturi și de brațe, dar ceva nu e în ordine.
În toiul furiei de azi-noapte, mi-am scos inelul de logodnă și verigheta.
Imediat ce mi le-am scos, ca să le pun lângă celălalt inel de logodnă și să le compar, pielea, iritată, s-a umflat. După asta, totul este neclar.
Flaconul cu Oxy e căzut pe o parte. O singură pastilă a rămas, picată mai departe decât pot eu să o ajung. Umărul îmi zvâcnește la vederea ei. Aș fi putut să jur că mai aveam cel puțin cinci pastile, ultima dată când am verificat. Trebuie să încep să fiu mai atentă. Văd o parte din bucătărie. Aerul proaspăt intră pe ușile deschise și traversează casa. Nu-mi amintesc să fi lăsat ușa deschisă. Salt capul, să pot vedea mai mult, și o durere mă
săgetează pe coloană. Îmi culc la loc obrazul pe perna de pe canapea.
— Duff, băiete, vino aici.
Aștept să-i aud țăcănitul ghearelor pe gresie. Am nevoie să aud sunetul liniștitor, tot așa cum am nevoie de apă.
Tăcere. Mi se înfiripă un sentiment teribil.
Mă ridic repede la verticală, apucând în același timp flaconul. Arunc jos pernele de pe canapea și îmi găsesc telefonul cuibărit între ele.
Incredibil, am un mesaj pe grupul de la sală, în care instructoarea noastră
ne anunță că se organizează o întâlnire cu lumânări aprinse, pentru Sasha, și mai am un memo, să mă înscriu în grupul de pe FB „Să o găsim pe Sasha”, grup aparent inițiat peste noapte. Lumea răspunde în valuri la apelul de a aduce fotografii ale Sashei, pe care să le punem pe bicicleta ei, care va rămâne liberă, în cinstea sa. Mă gândesc la singura fotografie pe care o am cu ea. E un instantaneu făcut la dineul „Reprezentantul anului”, cu mult timp în urmă. Stăm toți patru la o masă. Mark privește undeva, departe, dincolo de fotograf. Eu mă uit în jos la propriile-mi mâini, încruntată, nu-mi amintesc din ce pricină, dar probabil pentru că Paul mă ignora, preferând să
stea de vorbă cu Sasha despre amintiri din liceu. Ea e în prim-plan și în centru; arată ca și cum tocmai a coborât din paginile unei reviste și ochii lui VP - 60
Paul sunt fixați pe ea.
Deși e ultimul lucru pe care vreau să-l fac, trebuie să mă duc. Din nenumărate motive. Le răspund.
Voi fi acolo.
În bucătărie, totul pare la locul lui. Scot o sticlă cu sifon din frigider și dau repede pe gât lichidul acidulat. Mă uit pe geam și imediat îmi feresc privirea.
Soarele de dimineață mă supără. Prin ușa deschisă pătrunde o pală de vânt.
Închid cadrul din plasă și las ușa deschisă, să respir aerul proaspăt, de primăvară.
Telefonul începe să vibreze pe blat. Este un număr blocat, așa că resping apelul. Aproape imediat sună fixul. Ridic telefonul din suport și când spun
„Alo” nu aud decât tăcere. În ultima vreme s-a tot întâmplat asta. Dau să-l sun pe Paul, dar mă opresc.
Inelarul gol mă face să mă duc la chiuvetă, să caut în savonieră, locul meu favorit, aflată nu departe și în raza mea vizuală. Verigheta mea e acolo, singură. Viziuni cu inelul cu diamant care cade în sifonul chiuvetei din bucătărie și ajunge în mare mă fac să mi se strângă inima. Dar sita de protecție este acolo unde era și ieri după-amiază, când am ajuns acasă și asta mă liniștește. Sună iar telefonul fix și, pentru o clipă, îmi distrage atenția. Ridic aparatul din suport și sper ca la celălalt capăt să fie vocea lui Paul, simțind, în mod surprinzător, puțină tandrețe pentru el.
— Alo?
Tăcere.
— ALO?
Nu-mi dau seama dacă respirația ușoară de la celălalt capăt al firului este reală sau ceea ce aud este doar propria mea respirație, gâtuită. Închid și plesnesc efectiv plasticul dur al aparatului, când îl izbesc de blat.
Îmi pun pe deget veriga simplă, din aur, și aceasta pare ciudată fără inelul care o însoțea. Vreau să scot o cutie de pastile dintr-o ascunzătoare pe care o am în dulap, dar nu mai e acolo. Se pare că nu mai pot ține socoteala la nimic, în ultima vreme. Trec prin toate încăperile, deși știu că nu voi găsi ceea ce caut. Nu sunt cu totul sigură ce lucru dispărut sper să găsesc. Pe toate. Dar mai ales, pastilele.
Telefonul meu învie iar și începe să vibreze.
Trec de controlul bagajelor, la aeroport. E total în ordine?
Sunt gata să îi răspund, când văd lesa lui Duff agățată de cuierul de lângă
