Sheila vine spre noi. Când trece prin dreptul nostru bagă mâna în geantă.
Scoate ceva ce eu nu realizez că este ceramică, decât atunci când o aruncă în capul nevestei mele.
VP - 56
Bagă mâna în geantă. Când o scoate, recunosc statueta chinezească. Când dă să o arunce în capul soției mele, o apuc de încheietură și i-o smulg din mână.
Când o scoate, nu recunosc obiectul decât atunci când își dă mâna spre spate, peste cap. O văd cum îl înfige în țeasta Rebeccăi.
Sheila vine spre noi. Privirea ei se întâlnește pentru o clipă cu a mea, în timp ce trece pe lângă noi.
Totul revine la realitate. Îmi dau seama că o strâng de mână pe Rebecca mai tare decât o făceam cu câteva momente în urmă. Palmele ni s-au umezit.
Habar nu am dacă eu am strâns-o pe ea mai tare ori ea pe mine. Nu vreau să
o privesc, de frică să nu-mi trădez această dilemă. Oare a observat schimbul de priviri dintre mine și Sheila sau pe mine mă lasă nervii?
Mintea reia detaliile celor tocmai întâmplate. Unde era câinele Sheilei? Nu e în firea ei să iasă la plimbare fără Molly. Pare ciudat… Stai. Stai. Unde mama dracului îi era verigheta?
Mintea mi se concentrează pe inelarul de la mâna ei stângă. Mă gândesc imediat la prima noastră întâlnire – când ea încerca să-și ascundă verigheta
– și sunt șocat cât de gol era degetul acela cu doar câteva momente în urmă.
Stomacul mi se strânge. Brusc, pământul se învârte cu mine, mă simt mai prost decât atunci când ea era lângă noi, la mică distanță. E ceva asemenea unei tăceri asurzitoare.
Și, după tot ce știm acum, aveam dreptate. Verigheta aceea lipsă era un indiciu prevestitor.
Nouă
REBECCA
ÎNAINTE
Durerea noastră era aceeași.
Paul fusese prima persoană întâlnită care știa cât de rău poate să fie.
Înțelegea cum se face că anumite evenimente din viață nu pot rămâne invizibile sau nu se pot șterge și cum ele chiar dau omul peste cap, mai ales dacă s-au petrecut când era copil. Atunci când ne-am mărturisit unul altuia ceea ce trăisem și am constatat că el prosperase în pofida a tot, am fost contrariată. Eram la fel de îndrăgostită de dureroasa lui poveste, pe cât eram VP - 57
și de a mea.
Chiar dacă poveștile noastre triste erau similare în multe dintre detalii –
orfani când nici nu ajunsesem la doisprezece ani, martori la moartea părinților noștri, dați în îngrijire, psihologi, puzderie de adulți îndoielnici –, principala diferență era aceea că viața lui Paul fusese fericită la început.
Avusese șansa de a fi unul dintre puținii copii ai cărui părinți au fost iubitori și grijulii cu el, dar și unul cu celălalt. A avut pur și simplu ghinionul de a fi văduvit de toate acestea. Nu mi-a scăpat ironia faptului că, dintre noi doi, eu eram aceea care își dorea o familie, dar chiar și așa, tot a fost dureros.
M-am întrebat dacă el și cu mine ne-am fi acordat mai mult de o privire, în situația în care nu am fi văzut unul în celălalt același tip de durere. Chiar dacă nu am identificat de la bun început că de acolo provenea magnetismul dintre noi. Nu am discutat despre tristele noastre povești decât o dată sau de două ori și, sigur, nu am insistat asupra detaliilor. Nu a fost nevoie să
spunem prea multe, ca să înțelegem cât de tare voia celălalt să nu-și mai amintească.
Când părinții mei se băteau, eu mă ascundeam în debaraua de pe hol, cu ușa crăpată doar atât cât să văd spre dormitorul lor. Cred că o parte din mine se gândea că aș fi putut să intervin, dacă lucrurile scăpau prea tare de sub control. Așezată pe jos, cu genunchii strânși la piept, adormeam adesea în spațiul strâmt, cu hainele de iarnă atingându-mi umerii. Mă îmbrăcam cu canadiana și strângeam tare șnururile de la glugă, să nu mai aud țipetele.
În perioadele cele mai rele prin care au trecut ai mei, mă gândeam că
niciodată n-o să vreau să mă căsătoresc. Că, odată ce voi fi crescut, o să evit pe oricine m-ar fi făcut să o iau astfel razna. Părea foarte simplu; dacă m-ar fi scos cineva din minți într-așa hal, eu trebuia să o iau la fugă în partea cealaltă. La mintea cocoșului.
Am crescut și am devenit introvertită. Dacă relațiile cu unii oameni nu mergeau, nu consideram că purtarea lor era nepotrivită, ci îmi închipuiam că problema era la mine. Prieteniile și relațiile nu rezistau. Îi atrăgeam pe cei care erau interesați nu de mine, ci de cum îi făceam să se simtă când erau cu mine. Evident, nu rezistau niciodată.
Până la urmă, am ajuns la concluzia că nimeni nu va vrea vreodată să se însoare cu mine. Ceva important nu funcționa. Terapeuții îmi spuseseră de-a lungul anilor că abia dacă mai aveam ceva stimă de sine, din pricina felului în care îmi văzusem părinții tratându-se reciproc, încă înainte de seara în care au murit. Chiar dacă aveau probabil dreptate, am încetat să mai ascult cum aș putea să repar acea ruptură și am acceptat-o ca făcând parte din ceea ce sunt.
În seara când au murit, părinții mei se certau ca de obicei. Era vorba VP - 58
despre tot și despre nimic. Și-au aruncat o grămadă de vorbe urâte și, apoi, au trecut la obiecte contondente. Era de mirare că mai rămăsese ceva casabil în apartamentul nostru. Și, bineînțeles, situația a devenit mult mai periculoasă. Nu aș putea să vorbesc niciodată despre rolul meu în acel pericol. Nici față de Paul, nici față de mine însămi.
* * *
S-a produs o schimbare de proporții seismice în felul cum ne priveam unul pe celălalt, odată ce am ajuns să punem una lângă alta tristele noastre povești de viață. Paul a început să vadă altfel relația noastră. A devenit blând și protector. Sexul a continuat să facă parte din legătura noastră, dar a cedat locul central unei apropieri mult mai profunde. Eu am mai scăpat de senzația că îl împart cu alta și mi s-a întărit sentimentul că el și cu mine am fost dintotdeauna destinați unul altuia. Mariajul lui nu a fost decât un alt obstacol pe care a trebuit să-l depășim în chinuri, înainte de a reuși, în sfârșit, să fim în largul nostru unul cu celălalt. Am vorbit despre un viitor împreună. Eu am renunțat la scepticism, în favoarea speranței.
— Vreau să construiesc căminul de care niciunul din noi nu a avut parte.
Vreau să-l proiectăm amândoi, de la temelie, și să-l facem împreună.
Paul nu era genul care să-și etaleze sentimentele, așa că înțelegeam greutatea cuvintelor lui.
— Și eu vreau asta.
Eram sinceră.
