Odată cu reînvierea legăturii dintre noi, a avut loc și o mută deconectare psihică, pe care nu reușeam să o definesc exact. O recunoșteam chiar și în pat, acolo unde revenirea noastră se simțea cu cea mai mare forță. Adânc îngropat, mă împungea un „bob de mazăre” din sticlă spartă.

Într-o zi, la câteva săptămâni după revenirea lui Paul cel vechi și înainte ca totul să se destrame atât de violent, m-am trezit cu o stare de neliniște.

Trupul lui Paul era întins lângă mine și sforăia, după o partidă de sex strașnică. „Patul se simte altfel”, mi-am zis, mai întâi în sinea mea, iar apoi cu glas tare. „Și eu te iubesc”, a murmurat Paul și s-a întors pe partea cealaltă.

Presupun că am știut. Doar că eu am ales să ignor totul, până când alegerea s-a făcut de la sine.

* * *

DUPĂ

Fără Duff sau Paul, pereții care mă înconjoară îmi dau senzația că nu sunt ai mei. În măsura în care azi nu sunt în firea mea, se prea poate să fie chiar așa. Furia față de trădările lui Paul a început să se stingă și peste mine se rostogolește ceața groasă a depresiei. M-am luptat să rezist chemării patului nostru, mângâierii pe care mi-o închipuiam odată ce m-aș fi strecurat sub așternuturi și aș fi renunțat. Nu-mi scapă faptul că așa trebuie să se fi simțit și Paul, atunci când afacerea lui a căzut.

Cu respirația întretăiată, stau la masa din bucătărie și mă uit la ușa deschisă, în timp ce sudoarea mi se scurge pe spatele maioului. Din camera de alături se aude vag televizorul deschis, dar nu reușesc să-mi aduc aminte când l-am pornit. Am alergat prin tot apartamentul ore întregi, aparent, deși abia dacă a trecut timpul. Știu că dacă stau prea mult pe loc, rezultatul va fi o atrofiere completă a motivației, așa că mă ridic și încep să umblu. Din obișnuință, întind orbește mâna după inelele mele.

VP - 69

Încerc să înlocuiesc îngrijorarea legată de Duff cu dorința de a-l pedepsi pe Paul. Să i-l iau pe Duff era pe lista scurtă a celor mai iraționale modalități de a-i distruge viața, lipsindu-l de lucrurile cele mai prețioase, bucată cu bucată, dar faptul că nu-mi aminteam deloc ceea ce făcusem, trăgea destul de greu în balanță. Nu l-aș fi rănit niciodată pe Duff. Nesiguranța m-a paralizat, însă.

Imaginația îmi e traversată de diferite și groaznice sfârșituri și îmi suprim un țipăt din rărunchi. Îngrijorarea nu este genul de emoție căreia să-i fi alocat prea multă importanță în viață, dar acum sunt copleșită de neliniște pentru atât de multe lucruri. Ar trebui să merg să caut câinele nostru. Ar trebui să-mi caut inelul. Ar trebui să-l sun pe Paul. Nu pot să mă concentrez decât la a-mi găsi pastilele. Pentru o clipă doar, mă gândesc cât de incontrolabil a devenit obiceiul meu, dacă acestea îmi sunt cu adevărat sentimentele. Pun gândul într-un sertar, promițându-mi să mă ocup de el mai târziu, după ce voi fi din nou bine dotată cu rezerve de pastile și mă voi bucura de luxul reflectării asupra sinelui.

În cazul opiaceelor, e nevoie cam de opt ore înainte să se declanșeze sevrajul și numărătoarea inversă de la ultima doză a ajuns la vreo șase ore, când lucrurile vor începe să devină riscante. Deja par să se instaleze paranoia, halucinațiile și dezorientarea. Situația se va deteriora abia mâine, dar în singura ocazie când am mai trecut prin acest dureros proces m-am simțit ca și cum aș fi suferit în același timp de toxiinfecție alimentară și de gripă. Și nu era vorba decât de un sevraj fizic.

După ce am căutat prin toate ascunzătorile mele din casă, am decis că

opțiunea cea mai promițătoare era să răstorn cu susul în jos tot ceea ce aveam în mașină, însă nu am găsit nici măcar o pastilă, rătăcită pe podea sau pe scaune. Situația devine disperată. Nu pot să apelez la Mark. Nu atâta vreme cât Sasha este dispărută.

Știu ce trebuie să fac, la fel de bine cum știu că nu vreau să dau ochii cu lumea exterioară. Mă asigur că hainele mele de sală și pantofii de ciclism sunt încă pe bancheta din spate, acolo unde le-am aruncat acum două zile.

Acum o veșnicie.

Abia dacă apuc să bag cheia în contact, când îi aud lătratul. Îl văd pe Duff în oglinda retrovizoare, alergând pe stradă în direcția casei noastre. O

siluetă abia definită dispare după colț, înainte ca eu să ies din mașină și să

mă pot uita mai bine. Mă duc către stradă și cad în genunchi pe iarbă, în timp ce Duff îmi sare în brațe. Gâfâim amândoi, eu râd și plâng de ușurare, cu fața afundată în blana lui, și inimile ne bat cu putere.

VP - 70

Doisprezece

PAUL

ÎNAINTE

La un moment dat, trecutul nostru va veni să ne caute.

Ar fi trebuit să rezolv altfel lucrurile. Acum înțeleg asta. Pe de altă parte, însă, este întotdeauna greu de spus cum ar putea să afecteze rezultatul general o rezolvare diferită a unui singur lucru, oricare ar fi acesta. De fapt, nu e nimic mai mult decât o apreciere în cunoștință de cauză. Probabil că aș

fi putut, totuși, să fac mai mult ca să sting pălălaia. Sau cel puțin să nu zgândăr mai tare în foc. Probabil că ar fi trebuit să blochez noul număr al Sheilei. Dar, dacă e să spun sincer, eul meu a fost măgulit și chiar am fost cumva stârnit. M-a intrigat cât de departe era gata să meargă. Așa a fost la început, cel puțin.

Dacă mesajele pe care le-am primit imediat după întâlnirea noastră

întâmplătoare m-au speriat pe moment, odată ce a mai trecut timpul, am ajuns să le văd cu alți ochi. Era clar că Sheila era într-o situație dificilă. Pe mine mă pierduse și cine știe ce dracu’ se alesese de căsătoria ei. Atacul ei verbal a venit imediat după ceea ce, pentru ea, trebuie să fi fost o lovitură

uriașă; când m-a văzut cu soția mea, ținându-ne de mână, fericiți. Puteam chiar să înțeleg prin ce trecea. Ce trăisem noi doi, Sheila și cu mine, a fost așa de visceral și de năvalnic, încât e firesc să fi reacționat violent, după ce aruncase totul în aer. Așadar, cam la o săptămână de la prima rundă de mesaje, aproape dădusem uitării toată povestea.

Apoi, Sheila a ridicat miza.

N-am să uit niciodată senzația care m-a încercat atunci când am deschis fotografia de pe telefonul meu. În poză, Rebecca și cu mine eram așezați la o masă, afară, la cafeneaua unde, în weekenduri, obișnuiam adeseori să

lenevim la vremea prânzului, bând cafea și citind ziarul împreună. Ne ținem de mână peste masă și râdem. O chelneriță cu balcoane de pomină servește cuplul care stă lângă noi. Eu și Rebecca părem să ne bucurăm de un moment cu adevărat agreabil, unul în compania celuilalt. Dar contextul imaginii respective îi dă o tentă sinistră, înțeleg într-o clipă că fotografia a fost, probabil, făcută cu luni de zile înainte de „întâlnirea întâmplătoare”, dovadă

vremea caldă, ceea ce înseamnă că amanta mea respinsă nici vorbă să fi dat accidental peste noi pe stradă, ci ne supraveghea cine știe de cât timp.

VP - 71

Mintea încă mi se învârtea în jurul posibilelor implicații, când a sosit și un mesaj text:

Mai vrei?

Valul de adrenalină, combinat cu senzația unei profanări – pentru că

femeia aceasta, evident instabilă mintal, ne urmărea pe mine și pe soția mea

–, a fost suficient ca să mă înfurie. Ar fi trebuit să trag adânc aer în piept și să

mă adun, în loc să dau drumul mesajului pe care i l-am trimis: O să te distrug.

După aceea, nu am mai primit nimic de la Sheila. La început m-a ținut în priză anticiparea, așteptând mutarea ei următoare în acest joc de șah dement pe care își închipuia că îl jucăm. Mesajul nu a mai venit, însă. Zile și zile la rând, nimic. Până la urmă, m-am amăgit singur în a crede că textul meu o speriase destul, încât să o reducă la tăcere.

Ar fi trebuit să mărturisesc. Trebuia să-i declar totul soției mele, mai înainte ca lucrurile să ajungă acolo unde au ajuns. Dar eram speriat.

Echilibrul din căsnicia noastră atinsese un punct ideal și nu am vrut să risc și să stric această dinamică. Eram preocupat de siguranța ei, bineînțeles, dar asta m-a făcut doar să o supraveghez cu și mai mare vigilență, ori de câte ori puteam fi prezent acasă. Cu cât o făceam mai mult, cu atât mai apropiați părea că devenim. Iar eu am ajuns să fiu tot mai îndrăgostit de această nouă

latură a relației noastre, care mă făcea să cred aproape imposibilă

mărturisirea mea.

Asta-i viața. Nimicurile au talentul de a se umfla dincolo de orice măsură, până ce ajung la o amploare atât de intimidantă, încât devin inaccesibile. Ar fi trebuit să pun siguranța soției mele mai presus de nevoia mea patologică

de a fi băiatul bun. Trebuia să fi recunoscut totul, să-i fi spus cât de rău îmi pare, ce greșeală fusese aventura mea amoroasă și cât de mult mă ajutase să

înțeleg cât de profunde îmi erau sentimentele pentru ea. Ar fi trebuit să

încerc să-i explic faptul că păcatul meu mă ajutase să-mi reamintesc ceea ce era cu adevărat important și că speram să își dea seama că el ne apropiase până la urmă și mai tare. Sunt o mulțime de chestii pe care aș fi putut să le fac altfel. Lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă. Și, într-un final, nu a mai depins de mine.

Treisprezece