„Bărbatul meu mă înșală cu guvernanta. Singurele lucruri care mă țin să

nu-i omor pe amândoi sunt Ativanul și chardonnayul”.

Surprinzător cât de ușor era să găsești persoane empatice și să faci schimb cu ele. Se dădea Adderall pe Ativan. Oxy pentru Xanax. Percocet pe Fentanyl. Toată lumea avea Ambien. Cineva chiar mai avea încă Fen-Phen în amestec, pentru nucleul dur al celor cărora le era mai frică să nu ia în greutate, decât de o insuficiență cardiacă.

Începusem și eu să înțeleg ce găsise Paul așa de fascinant la Sasha. Avea o incontestabilă atitudine de vedetă, care îi făcea pe toți să se uite la ea, fascinați. Intra în sala de antrenament și primea tot atâta atenție ca instructorii. Era plăcută privirii, nu lua seama la cei din jurul ei și observa puține lucruri în afara propriei persoane, reflectată în oglinda de pe peretele opus bicicletei. Era o pasăre a paradisului, blondă sub lumina reflectoarelor, cocoțată pe bicicletă și pedalând lăsată spre spate, cu sânii și cu inima la VP - 75

înaintare. Întotdeauna perfect în ritm cu muzica, cu umerii și brațele musculoase și bine conturate.

O uram și cu toate astea nu mă puteam abține să nu fiu obsedată de ea.

În tot timpul cât am urmărit-o pe Sasha, habar nu am avut că exista cineva care făcea la fel cu mine.

* * *

DUPĂ

Când intru la Lotus Pedal, una dintre fetele de la recepție îmi întinde o candelă votivă cu numele Sashei și numărul de bicicletă „5” scrise cu marker permanent, metalizat. Poartă un tricou pe care îl văd și pe perete, cu prețul de 47 de dolari lângă el. Pe față tricoul are o emblemă pe care scrie cu litere argintii „Îmi lipsești”, iar pe spate „La nebunie”, cu numărul 5. Femei cu chipuri familiare se agită de colo, colo, cumpără tricouri și țin în mâini candele votive, în timp ce fețele sobre exprimă, totuși, un entuziasm mascat.

Din difuzoare răsună strident un remix după Missing, al celor de la Everything but the Girl, în timp ce eu îmi fac drum printr-o îmbulzeală de frunți împietrite și sutiene de sport și înot împotriva curentului, în direcția vestiarului care începe să se golească. Podoabe capilare în toate culorile stau prinse în cozi de cal și în cocuri, inclusiv în cazul celor câțiva bărbați prezenți. Mormăi către o tipă, rămasă în urmă, că trebuie să mă ușurez și cobor scările spre vestiare și toalete. Mă strecor pe culoarul acum gol și fac tot ce pot ca să dovedesc încuietorile cu cifru complicat. Nu pot să operez mai mult de una, două, altfel aș părea suspectă, pe camerele de supraveghere. A durat doar câteva minute și am obținut ce căutam.

Sunt ultima care intră în sala de antrenament, în afară de instructoare, care așteaptă până să-și facă apariția. Sala e aproape plină și toate bicicletele sunt ocupate, cu excepția celei din stânga și a celei din dreapta mea. Așa cum era de așteptat, bicicleta Sashei e liberă. Cineva a pus pe șa o candelă aprinsă

și flăcăruia ei pâlpâie, stimulată intens de aerul condiționat de deasupra.

Apare și Madeline, profesoara favorită a Sashei, cu pasul degajat, cu părul ei superb și cu pătrățelele de pe abdomen, saltă pe podium, ridică brațele deasupra capului și ne îndeamnă să strigăm și să aclamăm. Melodia se termină, iar acum răsună o variantă de club a melodiei Wish You Were Here, de la Pink Floyd. Lumea ovaționează.

Madeline micșorează luminile și candelele împestrițează podeaua sălii peste tot împrejurul nostru, aidoma cerului nopții. Bicicleta goală a Sheilei e o surpriză. Știu că ea nu-și va face apariția, dar, de când ea încetase să mai VP - 76

vină la sală, cineva nou folosise bicicleta nr. 7 și mă surprinde că nimeni nu a cerut să preia locul acela privilegiat.

Mă urc în șa. Absența persoanelor și din dreapta și din stânga mea îmi dă

senzația că sunt expusă. Simt ochii ațintiți asupra mea. Tipele din spatele meu se apleacă una spre alta, de pe bicicletele lor.

— Mai zi o dată, care e aia dispărută? o întreabă pe prietena ei o femeie îmbrăcată într-un maiou de ciclism cu imaginea lui Buddha.

Nu le spun că, tehnic vorbind, ambele femei sunt dispărute. Se pare însă, că numai una a lăsat un gol.

— Cred că aia blondă și slabă și cu brațe ca ale Maddonei.

Tipa cu Buddha înclină din cap. Ca și cum descrierea făcută de prietena ei nu s-ar fi potrivit aproape oricărei femei de pe rândul din față, cu excepția mea.

Muzica se schimbă, semn că începe ora și Madeline încalecă bicicleta din fața noastră și închide ochii în timp ce se aud primele acorduri din Missing.

Se încruntă privind bicicleta goală a Sheilei și o invită pe tipa din spatele ei să se mute în față, ca și cum ar fi miruit-o. Prietena ei scoate un „Uhuu!”

repetat. Tipa se înfige în pedale, cu ochii în lacrimi și un surâs cât toate zilele.

— Foarte bine, frumoșii mei soldați ai iubirii și adevărului. Inspirați.

Vreau să începeți cu stângul și să faceți tura aceasta cu ochii închiși și inimile deschise. Fixați rezistența cât mai sus, pentru că viața nu e simplă și schimbarea nu se produce decât dacă pedalați cu tot efortul de care sunteți naibii în stare, ca să treceți de momentele grele și să ajungeți dincolo de ele.

— Războinice ale luminii și frumosului, astă seară pedalăm pentru una dintre camaradele noastre. A dispărut în marele necunoscut și trebuie să o chemăm înapoi în ceata noastră.

Mă străduiesc să nu-mi dau ochii peste cap.

Instructoarea dă volumul la maximum și toată clasa se sincronizează, într-un ritm de un-doi, șaizeci de perechi de ochi închiși și de capete, inclusiv al lui Madeline, legănându-se după muzică. Eu rămân cu ochii deschiși și mă privesc în oglindă. Chipul îmi este gol de orice expresie și ochii par stinși.

Ar trebui să simt ceva legat de dispariția Sashei. Și chiar simt, însă nu ce s-ar cuveni. Mă bucur că a dispărut. Mă bucur că Sheila a dispărut și ea. Pe ambele părți, bicicletele goale îmi reamintesc de singurul lucru pe care noi trei îl avem în comun. Îmi dau seama că sunt puțin drogată de la Ativanul pe care l-am furat din dulapul numărul doisprezece și picioarele încep să mă

lase. Din reflex, îmi bag mâna în buzunarul hanoracului meu din lycra și mă

liniștește greutatea flaconului de Percocet pe care l-am șutit din dulapul VP - 77

numărul opt.

Oare cât de multă încredere pot să am în ce le-a spus Paul polițiștilor despre relația lui cu Sasha din ultimul timp? Probabil tot atât cât pot să mă

încred în tot ce mi-a spus el mie, în trecut. Realizez, din nou, că ar fi trebuit să nu mă las păcălită și mi se declanșează iar indignarea, la un nivel mult mai mare. Picioarele îmi prind viteză, propulsate de furie și de bașii melodiei.

Furia care mă încearcă e atât de mare acum, încât simt că nu mi-o mai pot stăpâni. Închid ochii strâns și încerc din răsputeri să fac un efort de voință, să-mi alung amintirile, însă ele persistă. Sunt inundată de atât de multe imagini, pedalez mai repede și mai tare, ca să scap de ele, dar nu reușesc.

Viteza mă aruncă, cu capul înainte, în seara aceea de acum douăzeci și nouă

de ani.

Împing ușa debaralei să o deschid, după ce țipetele au încetat și tăcerea a luat locul bubuiturilor. Stau aplecată deasupra trupului fără viață al mamei și încerc să înțeleg ce văd. Melodia se schimbă, la fel și imaginile. Un crâmpei de imagine și vocea tatei, care mă strigă și întinde mâna, cerând ajutor. O

șuviță de sânge i se prelinge din colțul gurii pe o parte a feței. Cu o voce gâtuită, îmi rostește numele. Ca întotdeauna, încerc să-mi blochez memoria la momentul anterior celor câțiva pași până la mâna lui întinsă. De fiecare dată încerc să mă silesc să o iau la fugă. Imaginea se schimbă, de la dormitorul părinților mei, la dormitorul nostru. Ea stă în fotoliu, ne privește și așteaptă. Inima îmi bate atât de tare, încât cred că s-ar putea să sufăr un stop cardiac. Tremurând, îmi iau picioarele de pe pedalele care se învârt cu toată viteza și sar într-o parte, dărâmând câteva candele. Simt cum privirile critice ale tuturor mă urmăresc, în timp ce o iau la goană. Pilula de Percocet îmi ajunge în gură mai înainte ca ușa să se închidă în urma mea.

Nu reușesc să-mi șterg din minte chipul ei în întuneric, trebuie să fug de ea.

* * *

ÎNAINTE

A venit în crucea nopții. Când am deschis ochii, se uita la noi.

Stătea în fotoliul oval de sub fereastră și îl mângâia încet pe Duff. Avea o privire turbată, dar trupul îi era calm. Stătea nemișcată, cu excepția valului de neastâmpăr ce îi cobora de la umăr până la degete. Duff era mulțumit, cu limba atârnată afară din gură. Evident, erau prieteni vechi.

O parte din mine știa exact cine este și de ce venise. Apoi am recunoscut-VP - 78

o. Bicicleta nr. 7. Era la noi în casă, stătea în camera noastră. Nu înțelegeam de ce, dar știam destul ca să-mi fie frică.

În timp ce ochii mi se obișnuiau cu semiîntunericul, Paul sforăia ușor lângă mine, neclintit. Era scufundat adânc în inconștiență. Inima îmi bătea să-mi spargă coșul pieptului, așa de tare că speram să-l trezească. Nu rostise niciun cuvânt, dar îmi era foarte limpede, după expresia feței, că avea de gând să ne facă rău. Pistolul din poala ei mi-o confirma pe deplin.

Mi-am mișcat piciorul pe sub pătură, de-a curmezișul patului nostru imens, încercând să-l mișc pe Paul, să se trezească, dar distanța dintre noi era prea mare. Chiar dacă aș fi reușit să-l ajung, luase un somnifer. Îl ținusem nedormit cu neastâmpărul meu.