Cincisprezece

REBECCA

DUPĂ

Mirosul persistent de acid formic din dormitorul nostru era așa de evocator, încât m-a dus cu gândul la mine, cea de la unsprezece ani, stând în picioare între cele două cadavre ale părinților mei, cu obiectul cel mai de preț al tatei, un pistol Smith & Wesson calibrul 44, așezat lângă el, cu sângele băltind pe covorul bej sub umerii lui și în jurul capului, ca o aură stacojie.

Sângele prelins din capul mamei se scurgea ca niște râulețe pe lângă

picioarelor mele și se aduna pe carpeta dintre ei. Pistolul era în familia noastră încă de pe vremea bandiților și cowboy-lor, când strămoșii mei fuseseră obligați să lupte pentru supraviețuire în vestul sălbatic; cel puțin așa îmi povestise tata de nenumărate ori, în timp ce mama își rostogolea ochii peste cap.

Tata mă lăsase odată să țin pistolul, până când mama mi-a smuls din mâini obiectul surprinzător de greu și l-a ocărit. Eu mă ascunsesem în siguranță, în debara, și citisem la lumina lanternei, până s-a oprit scandalul.

Mai aveau să fie atât de multe certuri între ei, înaintea celei din urmă.

După ce mi-am dat seama că tata încă mai respira, și-a deschis ochii și m-a văzut, după ce m-am apropiat și el m-a prins de braț și m-a tras cu putere, după ce el a încetat să mai respire, în final, și eu m-am îndepărtat de trupul lui fără viață, am privit la pistolul de pe podea ca și când ar fi fost un șarpe gata să atace. M-am întins pe perna pe care o ținusem strâns lângă mine toată seara, de când mă furișasem jos din pat și mă ascunsesem, și am așteptat. Nu mă puteam uita la trupurile lor. Abia respirând, am continuat să

mă uit la pistolul acela. Știind ce îmi luase.

* * *

Pistolul lui Paul semăna izbitor cu cel al tatălui meu. Un model vechi, cu butoiaș și patul frumos, din lemn de nuc. Nu m-am uitat niciodată la pistolul lui Paul mai mult de câteva secunde, dar în noaptea aceea, cât am stat pe jos în dormitorul nostru, cu picioarele încrucișate și în totală stare de șoc, l-am studiat cu atenție.

Nu am știut că Paul are pistol până în ziua în care ne-am mutat din oraș.

El ieșise cu Duff, să ia cafea și chifle, iar eu împachetam ce mai rămăsese din lucrurile noastre, când am dat peste pistolul înfășurat în eșarfa roșie, într-VP - 85

unul din sertarele de sub patul nostru. Era îndesat printre niște pilote de iarnă puse pe partea lui. Am știut ce este, înainte de a-l desface, doar după

densitatea greutății lui, la mine în palmă. Am avut vreme să îi cercetez secretul doar câteva minute, apoi am auzit în yală cheia lui Paul, care venea cu micul dejun, așa că l-am împachetat repede și l-am băgat înapoi în ascunzișul lui, până să intre soțul meu în casă.

Nu am fost o împătimită a armelor și jurasem să nu mai trăiesc niciodată

în aceeași casă cu una. Dar am păstrat tăcerea despre descoperirea pistolului lui Paul. E adevărat, mi-a trecut o clipă prin minte că un tip cu temperamentul lui n-ar fi trebuit probabil să dețină o armă, dar am păstrat gândul doar pentru mine și nu l-am rostit niciodată cu glas tare. Eram atât de aproape să ne începem viața împreună, odată cu mutarea în Long Island, și nu voiam să fac valuri. Până să descopăr arma nu mă gândisem niciodată

la ce ar putea să ascundă Paul de mine.

Pe podeaua camerei noastre, picioarele îmi amorțiseră în somn. Nu știam cât timp trecuse până să se întoarcă el cu prelata strânsă sul; poate minute, poate ore. Încremenirea din trupul Sheilei înghețase timpul. Nu știam dacă

plecase să aducă poliția sau dacă ieșise pur și simplu din casă și din viața mea. Când a revenit însă cu provizii, am înțeles repede că lucrurile nu aveau să fie așa de simple.

Duff renunțase să se mai învârtă frenetic și să latre și stătea ghemuit la picioarele mele. Greutatea și căldura trupului lui erau o alinare simplă și puternică în negura aceea de după haos. Privirea mea ca laserul se concentra pe o porțiune de covor pe care nu erau nici cadavre, nici arme.

Tabloul familiar din fața mea era prea copleșitor. Mirosul prafului de pușcă, trupul de pe jos, covorul din dormitor, cu amprenta lăsată de greutatea lejeră a unui trup zvelt de femeie. Părul de aceeași culoare cu cel al mamei mele. Zvâcnirile din umărul meu.

După ce a pus prelata pe podea și a desfăcut-o, a rostogolit trupul Sheilei pe ea. M-a privit în ochi și apoi, s-a uitat la pistolul din poala mea. S-a aplecat și mi l-a luat cu blândețe. A ieșit apoi rapid, am presupus că s-a dus la el în birou. Când a revenit, pe chip nu i se putea citi nimic. Am înțeles, totuși, ce trebuia să facem.

— Am nevoie să mă ajuți cu asta.

Vorbise cu precauție.

— Te rog, Paul, hai să sunăm la poliție.

Chiar în timp ce rostesc aceste cuvinte, știu că nu asta vreau să facă. Pare însă potrivit să o spun.

— Matu, dacă sunăm la poliție, o să te aresteze.

— Cum rămâne cu legitima apărare? Paul, SE UITA LA NOI CUM DORMIM.

VP - 86

— Asta nu va constitui dovada unei legitime apărări. Avea pistolul meu.

Tremura, în timp ce îi scotocea prin geantă și nu-mi închipuiam ce căuta.

— A intrat în casa noastră prin efracție! Încercam să ne protejăm.

Am avut nevoie de toată tăria ca să nu-i spun că el dormise pe tot parcursul scenei îngrozitoare.

Paul părea să fi găsit ceea ce căutase și a scos din geantă un mănunchi de chei care îmi era familiar – cheile noastre de rezervă de la ușa principală. N-am reușit să înțeleg imediat cum ajunseseră la ea în geantă.

— Nu a fost intrare prin efracție, a zis Paul, coborând privirea în podea și ridicând cheile.

În sfârșit, înțelegeam expresia „orbit de furie”.

— Paul, cum a ajuns femeia asta să-ți ia nenorocitul de pistol?

— Matu…

— … și de ce sunt la ea cheile casei noastre?

După mimica rușinată, a urmat una care denota o revelație.

— Mi l-a furat din birou.

O spusese mai mult pentru sine și cu o nuanță de scepticism care nu a făcut altceva decât să-mi alimenteze furia.

— Probabil că a luat și cheile. Îmi amintesc de ocazia pe care a avut-o. Eu urcasem. N-ar fi trebuit să o las singură.

Vedeam cum își dă seama, singur, că explicația lui era și o mărturisire și cum tresare, preventiv.

— Ai adus-o la noi în casă?

Pentru o clipă pasageră, mi-am imaginat cum apuc ciocanul și îi zdrobesc și lui capul. Privirea lui disperată și neputincioasă a făcut ca gândul să treacă

și i-a luat locul panica legată de cadavrul de pe podeaua noastră.

— Îmi pare așa de rău. Am pus capăt relației, pentru că ea nu a însemnat absolut nimic pentru mine. Nu mi-am închipuit nici într-o mie de ani că se va întâmpla așa ceva. Nu m-am gândit niciodată că o să o omori!