— Unde ai fost?
— Nu știu, dar nu prea departe, mi-a răspuns.
Apoi, după o pauză:
— Și tu ai fost plecată.
— Da.
— Gata, s-a terminat. Tu și cu mine. Împreună.
— Pe veci.
Ne-am sincronizat și ne-am îndrăgostit, din nou, unul de altul. Am reînceput să facem dragoste cu frecvența unor adolescenți plini de hormoni.
Am jurat că o să încetez să mai iau atât de multe pastile și că, în final, o să le opresc de tot. Nu mai voiam să fiu amorțită. Voiam să fiu prezentă și împreună cu el. Eram în stare să-mi îndeplinesc rolul cum se cuvine, dar medicamentele îmi blocau aproape toate reacțiile trupului, când el mă
atingea. Libidoul îmi era indubitabil afectat de opioide, dar nu am lăsat să se vadă că ar fi fost ceva în neregulă. Patul nostru a devenit un sanctuar. Era atât de plăcută senzația de a ne scufunda unul în celălalt, încât mi-am înăbușit cu bună știință senzația sâcâitoare că totuși ceva nu era în regulă, în afară de muțenia mea fizică. Privind înapoi, îmi dau seama că ne căutam liniștea în brațele celuilalt, ascunzând o prăpastie și mai mare, dar mă
acaparase cu totul satisfacția imediată pe care mi-o dădea faptul că Paul mă
dorea din nou.
A devenit protector. Era atent la fericirea mea și mi-a dezvăluit, astfel, o latură mai delicată a sa. Dimineața mă conducea la mașină și mă urmărea cu privirea, în timp ce demaram. Îmi trimitea mesaje pe tot parcursul zilei, să
vadă ce mai fac. Îmi trimitea emailuri romantice, în care îmi reamintea cât de mult mă iubește. Iar seara, dacă ajungea acasă înaintea mea, mă
întâmpina la ușă, cu un aer fericit și ușurat, ca și cum o parte din el se aștepta ca în seara aceea să nu mă întorc. A început să mă țină de mână când VP - 68
ieșeam în oraș. Asta îmi plăcea. Mă trăgea la el și mă îmbrățișa îndelung, din senin, și îmi cuprindea fața în mâini, când mă săruta. Îl surprindeam privindu-mă îngândurat, pentru ca apoi să nege că ar fi făcut-o. Existau lucruri nespuse, cu noianul, dar asta nu făcea decât să sporească
entuziasmul. Îmi plăcea că eram misterul lui. Și el a devenit misterul meu.
Acum îmi dau seama că, de fapt, nu făcea decât să se protejeze pe sine.
* * *
Vrei să crezi că ai avut intuiția de a vedea nevăzutul, că ai văzut cum mareea se retrage în liniște, pentru ca apoi talazul să se umfle și să se năpustească în plină forță, distrugând totul în calea lui.
Odată cu reînvierea legăturii dintre noi, a avut loc și o mută deconectare psihică, pe care nu reușeam să o definesc exact. O recunoșteam chiar și în pat, acolo unde revenirea noastră se simțea cu cea mai mare forță. Adânc îngropat, mă împungea un „bob de mazăre” din sticlă spartă.
Într-o zi, la câteva săptămâni după revenirea lui Paul cel vechi și înainte ca totul să se destrame atât de violent, m-am trezit cu o stare de neliniște.
Trupul lui Paul era întins lângă mine și sforăia, după o partidă de sex strașnică. „Patul se simte altfel”, mi-am zis, mai întâi în sinea mea, iar apoi cu glas tare. „Și eu te iubesc”, a murmurat Paul și s-a întors pe partea cealaltă.
Presupun că am știut. Doar că eu am ales să ignor totul, până când alegerea s-a făcut de la sine.
* * *
DUPĂ
Fără Duff sau Paul, pereții care mă înconjoară îmi dau senzația că nu sunt ai mei. În măsura în care azi nu sunt în firea mea, se prea poate să fie chiar așa. Furia față de trădările lui Paul a început să se stingă și peste mine se rostogolește ceața groasă a depresiei. M-am luptat să rezist chemării patului nostru, mângâierii pe care mi-o închipuiam odată ce m-aș fi strecurat sub așternuturi și aș fi renunțat. Nu-mi scapă faptul că așa trebuie să se fi simțit și Paul, atunci când afacerea lui a căzut.
Cu respirația întretăiată, stau la masa din bucătărie și mă uit la ușa deschisă, în timp ce sudoarea mi se scurge pe spatele maioului. Din camera de alături se aude vag televizorul deschis, dar nu reușesc să-mi aduc aminte când l-am pornit. Am alergat prin tot apartamentul ore întregi, aparent, deși abia dacă a trecut timpul. Știu că dacă stau prea mult pe loc, rezultatul va fi o atrofiere completă a motivației, așa că mă ridic și încep să umblu. Din obișnuință, întind orbește mâna după inelele mele.
VP - 69
Încerc să înlocuiesc îngrijorarea legată de Duff cu dorința de a-l pedepsi pe Paul. Să i-l iau pe Duff era pe lista scurtă a celor mai iraționale modalități de a-i distruge viața, lipsindu-l de lucrurile cele mai prețioase, bucată cu bucată, dar faptul că nu-mi aminteam deloc ceea ce făcusem, trăgea destul de greu în balanță. Nu l-aș fi rănit niciodată pe Duff. Nesiguranța m-a paralizat, însă.
Imaginația îmi e traversată de diferite și groaznice sfârșituri și îmi suprim un țipăt din rărunchi. Îngrijorarea nu este genul de emoție căreia să-i fi alocat prea multă importanță în viață, dar acum sunt copleșită de neliniște pentru atât de multe lucruri. Ar trebui să merg să caut câinele nostru. Ar trebui să-mi caut inelul. Ar trebui să-l sun pe Paul. Nu pot să mă concentrez decât la a-mi găsi pastilele. Pentru o clipă doar, mă gândesc cât de incontrolabil a devenit obiceiul meu, dacă acestea îmi sunt cu adevărat sentimentele. Pun gândul într-un sertar, promițându-mi să mă ocup de el mai târziu, după ce voi fi din nou bine dotată cu rezerve de pastile și mă voi bucura de luxul reflectării asupra sinelui.
În cazul opiaceelor, e nevoie cam de opt ore înainte să se declanșeze sevrajul și numărătoarea inversă de la ultima doză a ajuns la vreo șase ore, când lucrurile vor începe să devină riscante. Deja par să se instaleze paranoia, halucinațiile și dezorientarea. Situația se va deteriora abia mâine, dar în singura ocazie când am mai trecut prin acest dureros proces m-am simțit ca și cum aș fi suferit în același timp de toxiinfecție alimentară și de gripă. Și nu era vorba decât de un sevraj fizic.
După ce am căutat prin toate ascunzătorile mele din casă, am decis că
opțiunea cea mai promițătoare era să răstorn cu susul în jos tot ceea ce aveam în mașină, însă nu am găsit nici măcar o pastilă, rătăcită pe podea sau pe scaune. Situația devine disperată. Nu pot să apelez la Mark. Nu atâta vreme cât Sasha este dispărută.
Știu ce trebuie să fac, la fel de bine cum știu că nu vreau să dau ochii cu lumea exterioară. Mă asigur că hainele mele de sală și pantofii de ciclism sunt încă pe bancheta din spate, acolo unde le-am aruncat acum două zile.
Acum o veșnicie.
Abia dacă apuc să bag cheia în contact, când îi aud lătratul. Îl văd pe Duff în oglinda retrovizoare, alergând pe stradă în direcția casei noastre. O
siluetă abia definită dispare după colț, înainte ca eu să ies din mașină și să
mă pot uita mai bine. Mă duc către stradă și cad în genunchi pe iarbă, în timp ce Duff îmi sare în brațe. Gâfâim amândoi, eu râd și plâng de ușurare, cu fața afundată în blana lui, și inimile ne bat cu putere.
VP - 70
