Doisprezece
PAUL
ÎNAINTE
La un moment dat, trecutul nostru va veni să ne caute.
Ar fi trebuit să rezolv altfel lucrurile. Acum înțeleg asta. Pe de altă parte, însă, este întotdeauna greu de spus cum ar putea să afecteze rezultatul general o rezolvare diferită a unui singur lucru, oricare ar fi acesta. De fapt, nu e nimic mai mult decât o apreciere în cunoștință de cauză. Probabil că aș
fi putut, totuși, să fac mai mult ca să sting pălălaia. Sau cel puțin să nu zgândăr mai tare în foc. Probabil că ar fi trebuit să blochez noul număr al Sheilei. Dar, dacă e să spun sincer, eul meu a fost măgulit și chiar am fost cumva stârnit. M-a intrigat cât de departe era gata să meargă. Așa a fost la început, cel puțin.
Dacă mesajele pe care le-am primit imediat după întâlnirea noastră
întâmplătoare m-au speriat pe moment, odată ce a mai trecut timpul, am ajuns să le văd cu alți ochi. Era clar că Sheila era într-o situație dificilă. Pe mine mă pierduse și cine știe ce dracu’ se alesese de căsătoria ei. Atacul ei verbal a venit imediat după ceea ce, pentru ea, trebuie să fi fost o lovitură
uriașă; când m-a văzut cu soția mea, ținându-ne de mână, fericiți. Puteam chiar să înțeleg prin ce trecea. Ce trăisem noi doi, Sheila și cu mine, a fost așa de visceral și de năvalnic, încât e firesc să fi reacționat violent, după ce aruncase totul în aer. Așadar, cam la o săptămână de la prima rundă de mesaje, aproape dădusem uitării toată povestea.
Apoi, Sheila a ridicat miza.
N-am să uit niciodată senzația care m-a încercat atunci când am deschis fotografia de pe telefonul meu. În poză, Rebecca și cu mine eram așezați la o masă, afară, la cafeneaua unde, în weekenduri, obișnuiam adeseori să
lenevim la vremea prânzului, bând cafea și citind ziarul împreună. Ne ținem de mână peste masă și râdem. O chelneriță cu balcoane de pomină servește cuplul care stă lângă noi. Eu și Rebecca părem să ne bucurăm de un moment cu adevărat agreabil, unul în compania celuilalt. Dar contextul imaginii respective îi dă o tentă sinistră, înțeleg într-o clipă că fotografia a fost, probabil, făcută cu luni de zile înainte de „întâlnirea întâmplătoare”, dovadă
vremea caldă, ceea ce înseamnă că amanta mea respinsă nici vorbă să fi dat accidental peste noi pe stradă, ci ne supraveghea cine știe de cât timp.
VP - 71
Mintea încă mi se învârtea în jurul posibilelor implicații, când a sosit și un mesaj text:
Mai vrei?
Valul de adrenalină, combinat cu senzația unei profanări – pentru că
femeia aceasta, evident instabilă mintal, ne urmărea pe mine și pe soția mea
–, a fost suficient ca să mă înfurie. Ar fi trebuit să trag adânc aer în piept și să
mă adun, în loc să dau drumul mesajului pe care i l-am trimis: O să te distrug.
După aceea, nu am mai primit nimic de la Sheila. La început m-a ținut în priză anticiparea, așteptând mutarea ei următoare în acest joc de șah dement pe care își închipuia că îl jucăm. Mesajul nu a mai venit, însă. Zile și zile la rând, nimic. Până la urmă, m-am amăgit singur în a crede că textul meu o speriase destul, încât să o reducă la tăcere.
Ar fi trebuit să mărturisesc. Trebuia să-i declar totul soției mele, mai înainte ca lucrurile să ajungă acolo unde au ajuns. Dar eram speriat.
Echilibrul din căsnicia noastră atinsese un punct ideal și nu am vrut să risc și să stric această dinamică. Eram preocupat de siguranța ei, bineînțeles, dar asta m-a făcut doar să o supraveghez cu și mai mare vigilență, ori de câte ori puteam fi prezent acasă. Cu cât o făceam mai mult, cu atât mai apropiați părea că devenim. Iar eu am ajuns să fiu tot mai îndrăgostit de această nouă
latură a relației noastre, care mă făcea să cred aproape imposibilă
mărturisirea mea.
Asta-i viața. Nimicurile au talentul de a se umfla dincolo de orice măsură, până ce ajung la o amploare atât de intimidantă, încât devin inaccesibile. Ar fi trebuit să pun siguranța soției mele mai presus de nevoia mea patologică
de a fi băiatul bun. Trebuia să fi recunoscut totul, să-i fi spus cât de rău îmi pare, ce greșeală fusese aventura mea amoroasă și cât de mult mă ajutase să
înțeleg cât de profunde îmi erau sentimentele pentru ea. Ar fi trebuit să
încerc să-i explic faptul că păcatul meu mă ajutase să-mi reamintesc ceea ce era cu adevărat important și că speram să își dea seama că el ne apropiase până la urmă și mai tare. Sunt o mulțime de chestii pe care aș fi putut să le fac altfel. Lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă. Și, într-un final, nu a mai depins de mine.
Treisprezece
REBECCA
VP - 72
ÎNAINTE
Bicicleta mea a fost întotdeauna nr. 6. A Sashei, nr. 5.
Când Paul a căzut în depresie, am început să plec de acasă dimineața din ce în ce mai devreme și să merg cu mașina, fără țintă, până ce se deschidea biroul meu. Paul nu mă întreba unde mă duc, pomenea doar despre cât de mult crescuseră plățile de pe cardul de benzină. Nu m-am obosit să mint despre felul în care îmi petreceam diminețile, pentru că nu-i păsa, și eu nu aveam o destinație imaginată. Asta până când, la dineul „Reprezentantul Anului”, am auzit-o din întâmplare pe Sasha, care, la baie, îi povestea uneia dintre noile reprezentante de vânzări că ea își obține toate pastilele bune la sala de ciclism. Brusc, aveam un scop pentru diminețile mele agitate. Și eram hotărâtă să ajung să aflu mai multe despre fosta iubită a lui Paul.
Era un loc unde să dau din pedale și unde să fiu constrânsă fizic, în timp ce mă pot complet elibera emoțional. Am început să merg în fiecare zi, uneori de două ori pe zi, dacă aveam nevoie. Am petrecut mii de ore și am cheltuit mii de dolari, ca să elimin acele lucruri, delicate din punct de vedere fizic și emoțional, pe care le urâsem întotdeauna la mine.
Ajunsesem la faza în care nu reușeam să rezist o zi fără să vreau să omor pe cineva, dacă nu aveam acel răgaz în care să mă dezlănțui. Ajunsesem să
mă droghez cu bicicleta la fel de mult ca și cu medicamentele.
Când am început să fac bicicletă nu luam decât analgezicele care îmi fuseseră prescrise, adevărat că, uneori, de către nenumărați medici. Și doar Percocet. Aveam niște reguli. La fel ca mie, și Sashei îi plăcea să prescrie, în gând, ce medicamente anume ar fi putut lua unul și altul, ca să-și redreseze personalitățile tarate. Pe mine mă știa că fiind nevasta lui Paul, dar nu-mi dăduse niciodată atenție cu adevărat. A fost nevoie de două luni, după ce am început să merg cu sfințenie la aceleași antrenamente, înainte ca ea să
admită că ne cunoaștem. Eram în vestiar și una dintre tipele foarte nevrozate care frecventau regulat sala, a făcut o criză în timp ce aștepta să
