șuviță de sânge i se prelinge din colțul gurii pe o parte a feței. Cu o voce gâtuită, îmi rostește numele. Ca întotdeauna, încerc să-mi blochez memoria la momentul anterior celor câțiva pași până la mâna lui întinsă. De fiecare dată încerc să mă silesc să o iau la fugă. Imaginea se schimbă, de la dormitorul părinților mei, la dormitorul nostru. Ea stă în fotoliu, ne privește și așteaptă. Inima îmi bate atât de tare, încât cred că s-ar putea să sufăr un stop cardiac. Tremurând, îmi iau picioarele de pe pedalele care se învârt cu toată viteza și sar într-o parte, dărâmând câteva candele. Simt cum privirile critice ale tuturor mă urmăresc, în timp ce o iau la goană. Pilula de Percocet îmi ajunge în gură mai înainte ca ușa să se închidă în urma mea.
Nu reușesc să-mi șterg din minte chipul ei în întuneric, trebuie să fug de ea.
* * *
ÎNAINTE
A venit în crucea nopții. Când am deschis ochii, se uita la noi.
Stătea în fotoliul oval de sub fereastră și îl mângâia încet pe Duff. Avea o privire turbată, dar trupul îi era calm. Stătea nemișcată, cu excepția valului de neastâmpăr ce îi cobora de la umăr până la degete. Duff era mulțumit, cu limba atârnată afară din gură. Evident, erau prieteni vechi.
O parte din mine știa exact cine este și de ce venise. Apoi am recunoscut-VP - 78
o. Bicicleta nr. 7. Era la noi în casă, stătea în camera noastră. Nu înțelegeam de ce, dar știam destul ca să-mi fie frică.
În timp ce ochii mi se obișnuiau cu semiîntunericul, Paul sforăia ușor lângă mine, neclintit. Era scufundat adânc în inconștiență. Inima îmi bătea să-mi spargă coșul pieptului, așa de tare că speram să-l trezească. Nu rostise niciun cuvânt, dar îmi era foarte limpede, după expresia feței, că avea de gând să ne facă rău. Pistolul din poala ei mi-o confirma pe deplin.
Mi-am mișcat piciorul pe sub pătură, de-a curmezișul patului nostru imens, încercând să-l mișc pe Paul, să se trezească, dar distanța dintre noi era prea mare. Chiar dacă aș fi reușit să-l ajung, luase un somnifer. Îl ținusem nedormit cu neastâmpărul meu.
Ea rămânea complet nemișcată, cu excepția mâinii care îl mângâia pe Duff. Cu un picior vârât sub ea, părea să fie bine familiarizată cu fotoliul de pluș, ca și cum mai stătuse acolo și înainte. Aprinsese o lumânare și flacăra dansa răsfrântă pe chipul ei, dând încăperii aerul unei ședințe de spiritism.
Fața îi devenea tot mai vizibilă în timp ce ochii mei se obișnuiau cu lumina.
La sală nu mă prea uitasem cu adevărat la ea, niciodată, chiar dacă imaginea ei în oglindă fusese de atâtea ori alături de a mea.
Avea o gură frumoasă și ochii cât niște farfurioare, chiar și atunci când îi mijea. Era subțire și lucioasă, ca o jucărie nouă și strălucitoare. Avea părul impecabil coafat cu foehnul și îi puteam distinge nuanța închisă a rujului, pe care am recunoscut-o ca fiind aceea pe care eu o foloseam, de regulă. Purta o rochie fără mâneci, mai degrabă o costumație decât o ținută. Era o ocazie specială.
Îmi vorbise rar și în șoaptă.
— Să – Nu – Îl – Trezești.
Încă nu-mi dădeam seama pe cine venise să împuște. Am încuviințat din cap.
— Nu poate să aibă chiar totul.
Am înclinat iar capul, mi-am scos o mână de sub pătură și cu cealaltă m-am proptit de pat, ca să mă ridic în capul oaselor. Nu a protestat.
— Aveam atât de mult. Atât de mult. Și acum nu mai am nimic. Am pierdut totul. Mai întâi, pe soțul meu. Apoi casa și prietenii. Pe urmă pe Paul.
Iar acum a dispărut și Molly.
Începuse să plângă încet. Nici nu-mi puteam imagina cine era Molly.
Femeia era psihic instabilă, trecuse dincolo de furie, fiecare tremur din trupul ei arăta ceva profund dezarticulat. Un iureș delirant.
— Sunt terminată. Nu mai pot face asta. Nu mai pot trăi cu sentimentele mele.
Speram ca tonul ridicat și emoția din voce să-l scuture pe Paul din somn, VP - 79
dar voiam și să-i păstrez calmul, pentru că își așezase pe patul pistolului mâna agitată.
— Bărbatul tău mi-a spus că are de gând să mă distrugă.
Am lăsat reacția organică de pe chip să vorbească în locul meu. Șocul pe care îl simțeam părea să îi dea putere.
— N-o să-l las să se folosească de mine și pe urmă să mă arunce. Nu poate să pretindă că n-am existat și să mă amenințe când îi reamintesc de noi. Nu poate să aibă totul și să scape nepedepsit.
M-a lovit un val de furie și m-a luat cu călduri, pe dinăuntru și pe dinafară.
Și mie îmi venea să-l omor pe Paul. Pentru că m-a înșelat, pentru că a mințit, pentru că m-a înșelat și m-a mințit pentru o femeie atât de vădit instabilă.
Pentru că mi-a pus viața în pericol.
S-a oprit din vorbă și a început să bată repede din picior. Duff îi ținea și el ritmul, dând din coadă. Paul nu s-a mișcat. Femeia era în dormitorul nostru, ca o bombă cu ceas pe care el o activase, și acum tot el zăcea în nesimțire.
Într-un târziu am zis, precaută:
— Te înțeleg. Și pe mine m-a rănit. Hai să o facem împreună.
Vocea îmi era surprinzător de calmă, ținând cont cât de speriată și de furioasă eram. Improvizam, agățându-mă de viață cu tot ce puteam.
Nu era nevoie să-i văd expresia de pe chip la lumina zilei, ca să știu că
răspunsul meu a surprins-o. Știam că nu am prea mult timp și nici cine știe ce șansă ca ea să-mi dea pistolul; la capitolul arme eram clar în dezavantaj și aveam nevoie de un răgaz să gândesc, nu să intru în panică.
Apoi mi-am reamintit ce pusesem sub pat cu câteva luni în urmă, atunci când Paul plecase într-o călătorie. Mi-am băgat mâna în spațiul dintre saltea și tăblia patului, în spatele pernelor mele și ale lui Paul.
Zgomotul a fost mai puternic decât îmi aminteam din copilărie. M-a lovit o explozie de durere în umăr și, la doar câteva clipe după aceea, ciocanul din mâna mea a luat contact cu craniul ei.
