— Iubito? mă mir eu.

— E ceva ce ar trebui să știm? întreabă și Wolcott.

— E adevărat că femeia asta e în grupa mea de ciclism, începe Rebecca.

Dar noi avem o relație și dincolo de asta. Vedeți, a dezvoltat un interes cu totul nesănătos față de soțul meu, pe care am fost obligați să-l retezăm din fașă.

Wolcott mă privește întrebător.

— Domnule Campbell?

Mă uit la Rebecca, după un semn.

— E ok, Paul. N-o să-mi rănești sentimentele, mai zice, dând din cap și plecându-și pleoapele.

Rebecca e cu ochii în pământ și acum înțeleg limpede, în sfârșit, cum trebuie să se deruleze totul.

— Domnilor detectivi, cu ceva vreme în urmă, a existat o perioadă când eu am fost șomer și destul de deprimat. Soția mea muncea, eu umblam îmbufnat pe aici și nu mi-a fost prea ușor să suport. În perioada aceea am luat obiceiul să-l plimb pe Duff, ca să încerc să ies din starea mea. Am cunoscut-o pe femeia aceasta, Sheila, într-o zi, când și ea își plimba câinele.

Am început, aproape regulat, să ne tot întâlnim, întâmplător – sau cel puțin așa am crezut eu atunci.

Wolcott e ocupat să noteze chestii în carnetul lui și Silvestri intră în vorbă.

— Sau așa ați crezut atunci?

— Da. Păi, dădeam unul peste celălalt cam la aceeași oră, în fiecare zi, și atunci pur și simplu am presupus că aveam același program. Când am ajuns să ne cunoaștem mai bine, a început să mi se destăinuie, referitor la situația din familia ei.

— Și care era aceea, mai exact? intervine Wolcott, preluând conducerea.

— Avea un soț care nu părea să fie cel mai minunat tip de pe pământ. Mi-a pomenit despre o relație extraconjugală de lungă durată, cu o colegă de birou, și despre ceva ce părea să fie un abuz emoțional destul de grav.

— Mi se pare o conversație destul de intimă, ca să o porți cu cineva cunoscut pe când îți plimbi câinele, se bagă iar Silvestri.

Mă uit în podea, ca și cum m-aș fi rușinat.

VP - 98

— Aceasta a fost greșeala mea și așa mi-am periclitat căsătoria. Eram într-o postură foarte vulnerabilă și m-am deschis față de femeia aceea mai mult decât ar fi trebuit. Mă simțeam oarecum înrudit cu ea, presupun. I-am împărtășit câteva detalii intime din mariajul nostru și am trădat încrederea pe care soția mea o avea în mine.

Mă uit la Rebecca și o văd urmărindu-mă cu atenție.

— Am căzut pradă a ceea ce un psihoterapeut ar numi o „aventură

emoțională” și am ajuns să o încurajez necuvenit pe femeia aceasta.

— Și aventura de care vorbiți – întreabă Wolcott – a fost pur emoțională?

— Da, așa a fost, îi răspund. Deși asta nu înseamnă că a fost mai puțin greșită sau că a făcut mai ușor de suportat ceea ce am stricat.

— Ne străduim, încă, în fiecare zi, adaugă și Rebecca. Și o să reușim.

— Mi se pare că între voi doi are loc o foarte pozitivă reconstrucție maritală, zice Wolcott. Pot să întreb cum s-a rezolvat situația?

— Când și-a dat seama cât de mult o încurajase pe femeia aceasta, Paul s-a simțit foarte vinovat, așa că a venit la mine și mi-a spus. Îi devenise clar că

e paranoică. Și manipulatoare. Recunoscuse că nu l-a întâlnit întâmplător la început, în plimbările acelea, ci că pusese ochii pe el și își sincroniza programul cu al lui, ca să aibă pretext să stea de vorbă și să se dea la el.

Chiar a ajuns să creadă că erau cu adevărat într-o relație intimă. Paul și-a dat seama că trebuie să pună capăt definitiv lucrurilor.

Silvestri se uită la mine.

— Și cum s-a terminat, domnule Campbell?

— A fost dificil, răspund eu. Bărbatul ei a părăsit-o, până la urmă, și ea a ajuns să se convingă singură că noi doi eram destinați unul altuia. Am fost nevoit să o rup complet cu ea și nu a primit deloc bine vestea.

— Înțeleg, înclină Wolcott din cap. Și asta se întâmpla cu cât timp în urmă?

— Doamne, zic, privind-o pe Rebecca. Acum câteva luni?

— Mda, îmi răspunde ea. Cam așa ceva.

— Și de atunci, niciun semn? întreabă Silvestri.

— Nu, se pare că a dispărut din peisaj.

— Aveți vreo idee unde ar fi putut să dispară? veni rândul lui Wolcott să

întrebe, cu carnețelul la îndemână. Ea de unde era? De unde era soțul ei?

— Hmm, zic, pretextând că mă gândesc. Nu i-am aflat niciodată trecutul, în sensul acesta. Îmi pare rău.

— Nu-i nimic, zice Wolcott și îl privește pe partenerul său, care dă

afirmativ din cap. Ei, ne-ați fost amândoi de mare ajutor.

Bagă mâna în buzunarul pantalonilor și îi întinde Rebeccăi o carte de vizită.

VP - 99

— Iată numărul meu, dacă vreunul din voi își mai amintește și altceva.

Rebecca îi cântărește cartea de vizită în palmă.

— Desigur, domnilor detectivi. Sigur că așa o să facem.

Ne mulțumesc pentru cafea și pentru timpul acordat și îi conducem afară, pe ușa din față și afară de pe verandă. Privim de la geam cum se întorc la mașină și ies de pe aleea pentru automobile.

Rebecca se uită la mine.