* * *
Am simțit mâna lui Paul apăsând tricoul înfășurat în jurul umărului meu mai înainte de a-i auzi vocea. Îmi repeta mereu numele, apăsându-mi umărul tot mai slab, în timp ce pata de sânge de pe cămașa lui înflorea tot mai mult. Durerea amenința să mă îngenuncheze, dar m-am luptat să rămân în picioare.
Ea era căzută grămadă la podea, cu fața în jos, în dreapta fotoliului. Avea lângă ea pistolul, care semăna suspect de tare cu arma lui Paul. Nu puteam să-mi iau ochii de la sângele împrăștiat pe jos, între ea și mine. Greu de spus cui îi aparținea sângele; era atât de mult…
Duff îi adulmeca prin păr, lătra și schelălăia intermitent. Ciocanul pe care VP - 80
îl ascunsesem sub pat, ca mijloc de apărare în cazul apariției unui intrus, când Paul era plecat, stătea pe jos, între noi. Paul m-a dus să mă așez în fotoliul unde stătuse ea, în urmă cu doar câteva minute sau ore. Pierdusem noțiunea timpului sau eram cel puțin confuză.
— Ai pierdut mult sânge. Ești în stare de șoc. Ține strâns aici.
Mi-a pus mâna în locul mâinii lui și am tresărit din cauza durerii atroce, atunci când presiunea a slăbit o clipă și apoi a revenit. Am încuviințat din cap, calmă, deși, în sinea mea, traversam cu greu vijelia iscată de șoc și de furia mocnită împotriva soțului meu.
— Stai aici.
A dispărut în bezna băii noastre și zgomotul pe care îl făcea în timp ce scotocea pe sub chiuvetă nu reușea să îmi distragă atenția de la părul ei încâlcit, răsfirat pe podea. Îmi aduc aminte cum mă gândeam că are un păr frumos și că nu observasem asta până atunci, pentru că o văzusem doar la sală, cu el strâns bine în coc.
Paul a revenit repede, mi-a scos cu grijă cămașa năclăită de sânge și a înlocuit-o cu un mare ghemotoc de vată. Durerea cruntă provocată de apa oxigenată turnată pe rană și împrejurul ei mi-a provocat un puseu neplăcut de greață. Paul mi-a curățat cu pricepere rana și odată ce sângele s-a oprit destul cât să o poată examina, a dat din cap ușurat.
— Nu e prea grav. Glonțul te-a zgâriat doar. E o rană superficială.
Mi-a pus un bandaj curat peste zona de impact și a înfășurat strâns împrejur un tifon, ca să îl fixeze. Înainte insuportabilă, durerea devenise acum atroce.
— E umărul meu rănit.
— Probabil că ar trebui să iei un analgezic.
Vedeam că ezitase să o spună. Reușisem să-mi micșorez substanțial dozele, de când el avea iar de lucru, așa că am ezitat. Dar aveam nevoie de un analgezic, mai mult ca orice.
Când m-am dus să scot din dulapul de medicamente flaconul de Hydrocodone, l-am auzit rostind de câteva ori, repetat, „Sheila”, de fiecare dată mai tare, ca și cum lipsa volumului vocii era motivul pentru care ea rămânea nemișcată. Vocea lui rostindu-i numele m-a făcut să mă cutremur.
Am deșurubat sticluța și am scos două pastile mari, pe care le-am înghițit fără apă.
M-am întors în dormitor cu flaconul în mână și am rămas în picioare, lângă Paul. Pentru niciunul din noi nu era prima dată când vedeam un cadavru, dar el se purta ca și cum așa ar fi fost.
După un moment de nemișcare, a îngenuncheat lângă ea și i-a dat la o parte părul de pe umăr. Gestul de delicată intimitate și mâinile soțului meu VP - 81
atingând o altă femeie mi-au provocat un junghi adânc în inimă, până când l-am văzut punându-i sobru și expert degetele pe gât, fără pic de tandrețe. Le-a ținut apăsat, așteptând, cu fața împietrită. Și-a luat pe urmă mâna și părul ei a căzut înapoi, în valuri. Paul s-a ridicat în picioare, palid și șocat.
— E moartă.
Paisprezece
PAUL
DUPĂ
Ce a făcut? Ce a făcut? Rahat! Rahat-rahat-rahat-rahat-rahat!
Autostrada 25 era încă destul de liberă în dimineața aceea, lucru pentru care eram foarte recunoscător, date fiind circumstanțele. Lumina zorilor se ițea însă, deasupra orizontului și asta mă sâcâia. Eram contra cronometru, îmi mijeam ochii, încercând să mă concentrez, și imaginea privirii înghețate a Sheilei, fixată asupra mea – disperată, contrariată – de pe podeaua dormitorului, îmi străfulgera violent în spatele pleoapelor.
A făcut ce trebuia să facă. Eram îndreptățiți. Încă aș putea să mă duc la poliție și să le explic totul.
Zgomotul brusc făcut de roțile scrâșnind și vibrând pe fâșia de pietriș de pe marginea șoselei m-a trezit și m-a făcut să fiu, iar, atent la drum. Am tras adânc aer în piept și am expirat. Mi-am șters de blugi palmele, una câte una, și le-am pus înapoi pe volan. Mi-am dat seama pentru prima dată cât de reci și de amorțite erau, dar aveam nevoie să țin geamurile deschise, să intre aer proaspăt. Am apăsat pe frână, ca să revin sub limita de viteză.
Să mă duc oare la poliție? Nu e prea târziu. Rahat. Sigur că este. Cum o să
explici faptul că ai mutat cadavrul?
— Deschide ochii, creier de rahat ce ești!
Exclamația venită de la șoferița înfuriată a unei Mazda aflate pe banda din dreapta mea a fost accentuată de o apăsare prelungă a claxonului. M-am uitat cum își redresează mașina în urma virajului și azvârle pe geam mucul aprins al unei țigări în direcția mea.
Trebuie să fac asta. Totul arată foarte prost. Rebecca avea dreptate. Nu au cum să creadă ce s-a întâmplat. Nu acum. Sau da? Rebecca avea dreptate, nu? Sigur că avea. M-a implorat. Ea nu imploră niciodată. Sigur că avea VP - 82
dreptate. Sigur. Pistolul era al meu. Era în mâna Sheilei, dar era pistolul meu.
Până să mă dumiresc, în oglinda retrovizoare am văzut luminile unor faruri semnalizând. Între două pâlpâiri din faruri și sunetul de sirenă, am avut sentimentul că sunt pierdut. Momentul acela de gol în stomac și confirmarea clară a bănuielii că ești terminat. Am tras pe dreapta, pe banda de refugiu a șoselei. Mașina de patrulă a poliției a oprit în spatele meu.
Când am frânat, am auzit bușitura prelatei vălătucite lovindu-se de cutia de scule din spatele scaunului meu. Zgomotul mi-a lăsat o senzație de gol în mațe și am simțit gustul de fiere urcându-mi pe gât.
— Permisul și talonul, vă rog.
M-a măsurat cu privirea din cap și până în picioare, de parcă nu era sigur ce să creadă despre mine.
— Bună dimineața, domnule polițist, am zis, în timp ce îi întindeam actele.
Aveam degetele crispate, ca și cum încă mai țineam mâinile pe volan. A trebuit să le relaxez cu forța.
