Ne-a dat numărul de telefon al surorii și al mamei ei. Mi s-a părut mai degrabă detașat decât orice altceva. Pentru un tip ca el, gelozia a ieșit demult din ecuație, dacă o fi existat vreodată, în primul rând. Nu-l prea cred cine știe ce candidat la o crimă pasională. Mi s-a părut ușor enervat de faptul că

ea ar putea să-i cheltuiască banii, dar avea un ton mai degrabă resemnat, decât furios.

— Mda, zice partenerul meu. Acum, că ai pomenit de asta, el nu a părut alarmat, decât atunci când i-am zis că ea nu și-a mai folosit de câteva săptămâni cardurile. Sigur, dacă nu cumva mănâncă rahat.

— A, eu suspectez că mănâncă. Dar reprezentația aia de doi bani pe care ne-a dat-o, cum că ar avea remușcări? Aia mi s-a părut cea mai slăbuță

dintre toate, ca și cum încerca să ne spună cam ce credea el că ar fi trebuit să

simtă, dar fără suficientă emoție în spatele cuvintelor ca să fie veridic.

— Poate că e doar un actor prost, zice Silvestri.

— E posibil. Oricum ar fi, însă, pur și simplu nu mi se pare că i-ar fi păsat cu adevărat.

— Plus că finanțele lui sunt în ordine – îmi reamintește partenerul meu.

La urma urmelor, tipul deține Big Pharma. Își poate permite să piardă, indiferent cât ar risipi nevastă-sa la magazinul Givenchy, ca să-i facă în ciudă.

— Ia te uită la tine, știi nume de mărci!

— Am adunat și eu ceva cultură la chimir înainte să mă mut aici, la țară.

— Îhâm. Mai există vreun suspect, după tine?

VP - 102

Silvestri cântărește întrebarea.

— Cred că e o coincidență dată naibii faptul că Paul și Rebecca Campbell aveau legături cu ambele femei dispărute.

Rebecca nu îmi ocupase prea mult mintea, dar soțul ei începe să-mi dea mâncărimi. Mă hotărăsc să joc rolul avocatului diavolului și să văd unde ne va duce asta.

— Orașul e mic. Lumea se intersectează în tot felul. Asta e valabil și pentru oricare alt membru al clubului ăla.

— Și nu te deranjează deloc faptul că ea lucra pentru soțul celeilalte? mă

întreabă Silvestri.

— Mi s-a părut doar foarte directă, când am vorbit cu ea. Îngrijorată cât se cuvine, dar fără să insiste prea tare pe ceva. Totuși, am observat că o macină relația din liceu, între Paul și soția șefului.

— Crezi că flacăra aia nu s-a stins de tot?

— Nu m-ar mira dacă i-au mai fugit ochii, în cel mai fericit caz.

— Se prea poate să-i acorzi prea mult credit tipului, zice partenerul meu, pe gânduri. Îmi aduce aminte de unul pe care l-am cunoscut pe vremuri.

— Cine? îl întreb.

— Un fost tată vitreg de-al meu, zice. Adevărat bulangiu.

— Fac pariu că s-a terminat prost?

— S-a terminat minunat, mi-o întoarce Silvestri. Tipul a fugit cu o colegă

de serviciu. Mama și cu mine n-am mai fost siliți să avem vreodată de-a face cu el.

Apoi mă întreabă:

— Dar ce zici de povestea lui Paul și a Rebeccăi? Ți s-a părut regizată?

— Nu, cred că totul a sunat destul de natural. Doar felul în care el a vorbit despre cealaltă femeie a părut straniu.

— Mda, soția parcă avea mai multe remușcări decât el, zice Silvestri.

Frate, suntem înconjurați de tot felul de Feți-Frumoși pe-aici, nu crezi? Și cu toate acestea, nu reușesc să dau peste o femeie cumsecade.

— Poate că nu e cea mai bună abordare să „dai peste”, cowboy.

Îi zic așa, pentru că îmi place să-l tachinez pe tip.

— Mă scuzi, Mână-Moale. Poate mă înveți tu cum trebuie să te porți cu femeile, spune el, râzând. Că, vorba aia, tu și ai nevastă acasă.

Dau din cap spre el, mă uit în ochii lui și îi surprind tristețea din privire.

Sub toată lăudăroșenia lui se mai află ceva. Îmi e milă de tipul ăsta. Își drege repede vocea și își revine, iar eu observ cum pe chip îi apare expresia curiozității. Ceva îl sâcâie.

— Silvestri, la ce te gândești?

— Îmi tot vine în minte Sheila Maxwell.

VP - 103

— De ce?

— Păi, parcă ar fi o completare în toată treaba asta. În afară de pontul anonim pe care l-am primit și care a început cu informațiile despre Sasha Anders, aproape că nu s-a mai pomenit nimic de ea. Paul Campbell pare să

fie singura legătură cu ea. Chiar și celelalte femei de la sală cu care am vorbit, abia dacă și-o amintesc. Ca și cum soarta ei nu interesează aproape pe nimeni.

— Soiul mai singuratic, îi sugerez eu. Ai aflat ceva de soțul ei până acum?

— Exact asta fac și aștept desfășurătorul de apeluri pentru telefonul ei. Să

vedem ce reușim să descoperim despre tipesa asta. Mă intrigă.

— Sări pe ei, îi zic eu, râzând. Mă duc să-mi dezmorțesc picioarele.

* * *