Nu i-am spus lui Paul despre ele, pentru că am crezut că sunt eu nebună.
Dar i-am cerut să-mi lase pistolul, să-l am la îndemână când eram singură
acasă. L-au apucat furiile și mi-a zis că îl aruncase, pentru siguranța noastră, în noaptea când plecase cu Sheila.
Am căzut de acord să lăsăm lucrurile așa cum sunt, pe cât posibil, și n-am vrut să-l stârnesc sau să-l fac să aibă suspiciuni despre sănătatea mea mintală sau despre pastilele pe care le iau. În săptămânile care au urmat întâmplării cu Sheila, am mimat gesturile unui cuplu drăgăstos, cu o VP - 92
căsătorie fericită. În mine s-a cuibărit însă, tot mai adânc, o neîncredere mută. Aflasem că Paul a fost în stare să mă înșele și, pe deasupra, cu o femeie tulburată mintal, care făcea parte din anturajul meu apropiat. Nu mai puteam uita acest lucru. La rândul lui, Paul aflase că eram capabilă să iau viața cuiva. Chiar și cu un mariaj atât de lung ca al nostru, încă mai aflam o mulțime de lucruri noi unul despre celălalt. La momentul acela, nu mi-a trecut deloc prin cap că el ar putea fi cel care lasă ciocanele.
De săptămâni întregi, Paul era evaziv și tensionat, până când, într-o dimineață, a apărut acasă după prezentarea unei proprietăți, mai fericit și mai relaxat decât îl văzusem de multă vreme. S-a urcat lângă mine, în pat, după ce a făcut duș și, frenetic, mi-a scos cămașa de noapte. Am încercat pozițiile unui cuplu pătimaș, intim. Ne-am îmbrățișat, ne-am privit în ochi, ne-am spus cuvinte tandre și liniștitoare. Cu cât încercam mai tare, cu atât mai puțin excitat devenea Paul. Era frustrat și furios și tăcut, iar eu eram la fel. Cu un suspin de renunțare, ne-am rostogolit și ne-am îndepărtat unul de altul, respirând la unison. În aer pluteau întrebări nerostite. O să mai fim vreodată în stare să redevenim așa cum fusesem înainte de ea? Vom scăpa nepedepsiți?
Duff ne-a pus în gardă despre prezența lor, cu puțin timp înainte să se audă soneria.
VP - 93
PARTEA A DOUA
Optsprezece
PAUL
Acum
Duff ne pune în gardă despre prezența lor, cu puțin timp înainte să se audă soneria.
— Ai chemat pe cineva să-mi țină locul? am întrebat-o pe Rebecca.
Încerc să nu dau o notă gravă, în ciuda frustrării noastre reciproce, dar gluma mea nu are ecou.
Rebecca rămâne întoarsă cu spatele la mine, dar întinde mâna înapoi și mă mângâie pe coapsă.
— Nu-i nimic, dragule.
Mă rostogolesc jos din pat și trag pe mine șortul sport și un tricou. Cobor la parter și în nări mă izbește aroma de cafea proaspătă din bucătărie. Duff stă de pază în prag și latră. Mă apropii de ușa de la intrare și o deschid, în timp ce îl scarpin între urechi.
Doi bărbați stau pe veranda noastră din față și îmi dau seama imediat că
sunt polițiști, chiar înainte de a remarca mașina Ford Crown Vic, parcată pe alee.
— Domnul Campbell? întreabă tipul mai înalt și mai slab dintre cei doi.
Mă străduiesc, pe cât pot, să-mi păstrez un aer nonșalant și le răspund:
— Da, Paul Campbell. Cu ce pot să vă fiu de folos, domnilor?
— Sunt detectiv Wolcott.
Tipul înalt-și-slab poartă un costum în trei piese. Vesta îl face să arate ca un profesor aspirant, de colegiu.
— El e partenerul meu, detectivul Silvestri.
Silvestri îmi amintește de un Serpico puțin mai bine îmbrăcat și mai dichisit. Pot să-mi închipui ce fel de joc de-a polițistul bun – polițistul rău fac tipii ăștia doi.
— Domnule Campbell, soția dumneavoastră e acasă?
Rahat.
VP - 94
— Da. Poftim, intrați. El e Duff. Nu-l luați în seamă. E foarte prietenos.
Mă dau un pas înapoi din prag și întind mâna spre bucătărie. Câinele îi salută pe musafirii noștri, lovind cu coada în ușa deschisă.
— Îmi pare rău, cred că abia s-a trezit. Pot să vă ofer o ceașcă de cafea până se dezmeticește?
— Asta e vreo glumă cu polițiști, domnule Campbell? zice Silvestri, cu o expresie atât de serioasă, încât nu-mi dau seama dacă e cu adevărat jignit.
— Tocmai am făcut cafea proaspătă, asta e tot. Aveam de gând să-mi torn și mie una.
— Glumeam, domnule Campbell, spune Silvestri, în timp ce buzele i se arcuiesc într-un zâmbet subțire. Partenerul meu îmi spune că nu-și dă
niciodată seama când glumesc.
— Ăsta are un umor sec de tot, zice și Wolcott, făcând semn din cap spre partenerul său și mângâindu-l pe Duff. Și e băutor de ceai. Eu, unul, aș vrea o cafea, neagră. Și vă mulțumesc.
— Sigur.
Îi conduc la bucătărie și mă apropii de dulap, în vreme ce Duff ne urmează, un pas în spatele lui Silvestri. Scot trei căni de pe raft și încep să
