Wolcott se întoarce și el spre mine:
— Care era relația dumneavoastră cu doamna Anders?
— Am ieșit împreună, o scurtă perioadă de timp, când eram colegi de școală.
O aud pe Rebecca suspinând.
VP - 96
— Acum un milion de ani, remarcă Silvestri, sarcastic. Dar mai recent?
— Uneori mai apare pe la prezentările de case deschise, pe care le organizez.
— Înțeleg, zice Wolcott. Vă ocupați de imobiliare, deci?
— Da, așa e.
Când îl rostesc, răspunsul încă îmi lasă un gust amar.
— Ați observat ceva ieșit din comun la ea, în ultimul timp, la vreunul dintre evenimentele de prezentare?
— Păi…
Mă uit la Rebecca.
— Spune-le, scumpule.
— Despre ce e vorba? întreabă Silvestri, înviorat.
— Ultima dată când a venit, părea puțin amețită.
— Înțeleg, zice Wolcott. S-a purtat nepotrivit?
— Cum adică? întreb eu.
— Când omul e beat… să-mi iertați indiscreția, dar a fost provocatoare sau ceva de felul acesta?
— A, îi răspund eu, adică, dacă s-a dat la mine. Nu, nici vorbă de așa ceva.
Asta este cu totul de domeniul trecutului între noi. Doar că părea puțin, cum să vă spun, tristă.
— Înțeleg.
Wolcott scoate un pix și un carnețel din buzunarul pantalonilor și notează
ceva.
— Atunci e corect să spunem că, aparent, a existat o oarecare răceală
între domnul și doamna Anders, în ultimul timp?
Rebecca se uită la mine, apoi iar la detectivi.
— Așa aș zice, da. De curiozitate vă întreb, Mark este cel care v-a contactat?
— Urmărim doar un pont anonim pe care l-am primit, explică Wolcott. În aceeași ordine de idei, aș vrea să vă întreb dacă femeia aceasta vă este cunoscută?
Mai scoate o fotografie mică și i-o întinde soției mele.
Privesc atent cum Rebecca studiază fotografia. Se uită la ea puțin cam prea îndelung și ochii i se îngustează ușor. Se uită la Wolcott, pe urmă la mine.
— Paul, ea e.
Îmi întinde poza. Scuip cafeaua pe care o sorbeam înapoi în cană, în timp ce Sheila se uită la mine din fotografie. Mi se răscolesc măruntaiele. Mă
bucur de criza de tuse care îmi dă câteva clipe de răgaz, cât să-mi dau seama ce mama dracului e în capul nevestei mele.
VP - 97
— Domnule Campbell? întreabă Silvestri.
— Îmi cer scuze, zic, tușind. M-am înecat, a luat-o pe partea cealaltă.
Mă uit la cei doi parteneri, care fac schimb de priviri. Mă uit și eu la partenera mea.
— Dragule, nu-i nimic. Poți să le spui.
Rebecca mă privește cu o expresie de resemnată înțelegere.
