Partenerul meu iar are spectatori. Jumătate din departamentul nostru e adunat în jurul biroului său, de unde el ne încântă cu povești de pe vremea când era la NYPD, de unde a fost mutat de numai câteva luni.
— Mai la începuturi, zice, abia intrat în slujbă. Încă în uniformă. Novice rău. Lucrez aproape de cartierul Midtown South. Fix în miezul verii, al dracului de cald. Băieți, voi ați auzit de Ricky’s?
Audiența clatină din cap, la unison.
— E un magazin de costume și machiaje. Sunt o mulțime d-astea în Manhattan. La mare căutare de Halloween. Deci, într-o zi patrulam pe jos, eu și partenerul meu, și umblam prin cvartalul unde se află unul din magazinele astea. Și se pare că un vagabond, drogat bine cu PCP6, e în magazin și încearcă să șutească un maldăr de rahaturi pentru iubitul lui. Cât e ăla înăuntru, magazinul înregistrează clientul cu numărul un milion. Femeia asta se duce la casă și deodată se pornesc sirene și lumini stroboscopice, din tavan cad baloane și tot tacâmul. Deci, tristului ăsta, care era acolo și fura, îi sare inima din piept, crezând că el a declanșat alarma. Vrea să plece, dar când iese, nimerește nas în nas cu paznicul. Cad imediat amândoi și, bineînțeles, tipu’ cu praful în nas o ia razna. Ei, nu știu dacă voi, băieți, ați avut vreodată de-a face cu unul care a luat PCP, dar seamănă cu un rahat de genul incredibilul Hulk. A fost nevoie de mine și de partenerul meu, plus paznicul, ca să-l ținem pe tip locului, pe asfaltul trotuarului, cât am cerut întăriri. Al dracului, s-a zvârcolit tot timpul, ca un țipar. Fără glumă.
Sala hohotește. Guy e aici de câteva luni și i-a fermecat deja pe toți.
Trebuie să recunosc, partenerul meu este un povestitor înnăscut. Și se pare că îmbulzeala îi priește. La început îmi făcusem griji, că din cauza lipsei de acțiune din Long Island o să moară, încet, încet, de plictiseală. Apoi, mi-am dat seama de ce ajunsese aici și de ce au considerat nimerit să ne pună
împreună, ca parteneri.
— Doamnelor, când sunteți dispuși să încheiați cercul literar, poate că ne apucăm și noi de niște treburi polițienești.
6 PCP (fenciclidină hidroclorică) sau „praful îngerilor" — substanță folosită la sfârșitul anilor 1950
pentru utilizarea ca analgezic și anestezic general; efectele adverse grave au determinat întreruperea studiilor clinice și sistarea fabricării medicamentului pentru uz uman.
VP - 101
Vorbele sunt ale căpitanului Evans, care intră în sală și, deloc amuzat, trece printre noi, fără să arunce vreo privire niciunuia.
Detectivii se împrăștie fiecare pe la biroul lui și ne lasă, pe mine și pe Silvestri, la al nostru. Îi dau răgaz să se bucure îndelung de satisfacția unei povestiri bine-primite.
— Deci, încep eu, într-un târziu. Dispariția asta dublă e probabil acțiunea cea mai palpitantă de care ai avut parte până acum, de când ești aici, nu?
— Hm? face el și îi ia o secundă până să revină la realitate. Mda, începusem să devin puțin cam nervos.
— Ei, a venit vremea să te pui serios pe treabă. Vreo idee, până acum?
— M-am tot gândit la asta. Știi, soțul pare un adevărat prinț.
— Mark Anders, zic eu, tresărind la amintirea duhorii de trabuc din timpul întrevederii cu el. Nu chiar cel mai grijuliu, ca soț, adică. Deși… asta mă face să fiu mai puțin suspicios în privința lui.
— Cum așa? mă întreabă Silvestri.
— Când l-am interogat mi s-a părut sincer surprins să afle că nevastă-sa a fost declarată dispărută. Și a pomenit faptul că ea își lua tălpășița regulat.
Ne-a dat numărul de telefon al surorii și al mamei ei. Mi s-a părut mai degrabă detașat decât orice altceva. Pentru un tip ca el, gelozia a ieșit demult din ecuație, dacă o fi existat vreodată, în primul rând. Nu-l prea cred cine știe ce candidat la o crimă pasională. Mi s-a părut ușor enervat de faptul că
ea ar putea să-i cheltuiască banii, dar avea un ton mai degrabă resemnat, decât furios.
— Mda, zice partenerul meu. Acum, că ai pomenit de asta, el nu a părut alarmat, decât atunci când i-am zis că ea nu și-a mai folosit de câteva săptămâni cardurile. Sigur, dacă nu cumva mănâncă rahat.
— A, eu suspectez că mănâncă. Dar reprezentația aia de doi bani pe care ne-a dat-o, cum că ar avea remușcări? Aia mi s-a părut cea mai slăbuță
dintre toate, ca și cum încerca să ne spună cam ce credea el că ar fi trebuit să
simtă, dar fără suficientă emoție în spatele cuvintelor ca să fie veridic.
— Poate că e doar un actor prost, zice Silvestri.
— E posibil. Oricum ar fi, însă, pur și simplu nu mi se pare că i-ar fi păsat cu adevărat.
— Plus că finanțele lui sunt în ordine – îmi reamintește partenerul meu.
La urma urmelor, tipul deține Big Pharma. Își poate permite să piardă, indiferent cât ar risipi nevastă-sa la magazinul Givenchy, ca să-i facă în ciudă.
— Ia te uită la tine, știi nume de mărci!
— Am adunat și eu ceva cultură la chimir înainte să mă mut aici, la țară.
— Îhâm. Mai există vreun suspect, după tine?
VP - 102
Silvestri cântărește întrebarea.
— Cred că e o coincidență dată naibii faptul că Paul și Rebecca Campbell aveau legături cu ambele femei dispărute.
Rebecca nu îmi ocupase prea mult mintea, dar soțul ei începe să-mi dea mâncărimi. Mă hotărăsc să joc rolul avocatului diavolului și să văd unde ne va duce asta.
— Orașul e mic. Lumea se intersectează în tot felul. Asta e valabil și pentru oricare alt membru al clubului ăla.
— Și nu te deranjează deloc faptul că ea lucra pentru soțul celeilalte? mă
întreabă Silvestri.
