Oare m-aș lupta cu el dacă m-ar sugruma? Simt cum mă locuiesc personalități multiple, încerc să contopesc senzațiile disparate într-o singură ființă, coerentă.

— Cine e ofertantul?

— Habar nu am. Au trimis un avocat. Tipul mai era și al dracului de dubios, pe deasupra. A fost bizar, abia dacă a vorbit. A făcut o groază de fotografii cu telefonul și a plecat fără să ne spună nimic. Pe urmă, o oră mai târziu, ne-a trimis un mesaj cu oferta. Casa nici nu a fost listată încă, și Wes nici măcar nu a primit un răspuns clar despre cine ne-a recomandat cumpărătorului.

— Hmm.

Îmi pierd puterea articulării, dacă mai continuă conversația asta. Duff își mută capul de pe piciorul lui Paul pe bucata de canapea care ne desparte. Ne punem amândoi mâna pe capul și pe urechile lui și, când o facem, degetele ni se împreunează. Paul nu spune nimic.

— Mai ai vreo veste de la detectivi?

Îmi aleg cu atenție cuvintele, nici nu sunt convinsă măcar că e sigur să

vorbim despre ei, dar știu că vizita lor reprezintă doar unul din turma de elefanți care ocupă spațiul din sufrageria noastră bej.

— Rezolv eu. Nu te preocupa. Detectivii nu sunt o problemă. Tu continuă

să faci ce faci tu de obicei. Du-te la serviciu, du-te la antrenamente, plimbă

câinele. Dacă nu facem nimic ieșit din comun, nu există niciun motiv să se mai țină după coada noastră.

Vorbește sacadat și, din fericire, e prea distras ca să observe că m-am încordat când a pomenit de serviciu. Trebuie să continui aparența de obișnuință și normalitate, nu doar pentru polițiști, ci și pentru el.

Apoi, ca o completare, spune:

— Matu, ia-o mai ușor cu analgezicele. Acum am nevoie să fii cu mintea limpede.

VP - 122

Încerc să nu par jignită. Paul arareori bagă de seamă că folosesc pastile, dar când se întâmplă, mă gândesc că, poate, nu reușesc să-mi ascund secretele atât de bine pe cât cred eu. Mă străduiesc să nu-i arăt că nici el nu poate să le țină ascunse.

— S-a mai întâmplat și altceva azi?

Cuvintele îmi zboară de pe buze, independent de restul ființei mele, care ne privește cum stăm pe canapea, în timp ce câinele nostru și minciunile noastre se odihnesc confortabil între noi. Paul se uită la mine straniu și, atunci, îmi schimb atitudinea. Rahat, trebuie să mă port normal.

— Matu, ești bine? Tu ce-ai făcut azi? La slujbă e totul ok?

— A, sunt ok. La muncă toate sunt ca de obicei. Sunt doar obosită.

Mă agăț de ideea aceasta spontană.

— De fapt, cred că mă paște o viroză. S-ar putea să nu mă duc la lucru mâine, dacă mă simt tot așa.

— Vai, iubito. Trebuia să spui. Bagă-te în pat. Îți încropesc eu ceva. Supă

de roșii și brânză la grătar?

Drăgălășenia lui obișnuită mă pune în alertă. O prostie, pentru că a avut grijă de mine în același fel minunat când am mai fost bolnavă, de o sută de ori până acum. Se poartă firesc, așa e el. Sau a jucat teatru mereu. Îndoiala mă face să mă simt aiurea.

— Sunt bine, serios. De fapt, mi-ar plăcea să comandăm ceva și să ne uităm din pat la un film.

— Sună minunat, zice Paul, dar zăresc cum îl încearcă o fărâmă de ezitare.

Deși, trebuie să fac un duș. A fost o zi lungă și sunt împuțit.

Îi cercetez chipul și văd că i-a rămas o mică urmă de cremă de ras, fix la lobul urechii. Părul îi e umed și miroase a gel de duș, din cel pe care îl folosește la sală. Costumul pare luat proaspăt de pe umeraș. Mă duc la bucătărie, ca să-l pot urmări de la distanță. Te văd, Paul.

Revin și îi întind un pahar de vin, ca să îmi justific plecarea de pe canapea, și Paul îl ia recunoscător.

— Du-te și fă un duș și relaxează-te. Eu o să comand ceva de mâncare și e rândul tău să alegi filmul.

— Sigur te simți bine? Mie mi se pare că ești așa, nu știu cum să spun, puțin absentă? Știu că ultimele zile au fost stresante. Dar o să răzbim, așa cum facem întotdeauna.

Observ cu câtă grijă își alege cuvintele, sperând cu disperare ca eu să nu vreau o discuție serioasă, în clipa de față.

— Sunt ok. Și eu sunt epuizată, a fost un calvar azi la muncă.

Ce ușor mințim amândoi. Îmi aud cuvintele rostite cu încredere, ieșindu-mi din gură atât de convingător, încât aproape că le cred eu însămi. Paul VP - 123

surâde și dă din cap, trecându-și mâinile prin păr. Își bagă mâna în buzunarul interior al hainei, își scoate telefonul și se uită la el. Fruntea i se încruntă și ceva întunecat îi trece peste chip. Își revine când vede că mă uit la el.

— S-a întâmplat ceva?

— Nu, nici vorbă. E Wes.

Se uită iar la ecran, distrat, și glisează. Într-o clipă, se întoarce cu spatele la mine și o ia spre dormitor.

De cum intră la duș, încep să-i umblu în geanta cu care a fost plecat, caut orice fel de indicii despre weekendul petrecut departe de casă. Toate lucrurile din ea par standard, până și costumul de baie și loțiunea de plajă.

Toate, mai puțin eșarfa roșie, pe care o desfac rapid ca să-mi confirm ceea ce bănuiesc deja că este în ea. Pistolul, despre care Paul îmi spusese că l-a aruncat și că nu mai trebuie să ne gândim la el. Mă întreb de ce avea Paul nevoie să ia cu el un pistol, într-o călătorie de weekend, ca să nu mai vorbim despre faptul că a trecut prin controlul de securitate al aeroportului. Totuși, nu pot să-l întreb nimic. Pun arma la loc în bagaje și mă duc în dormitor, în speranța că mai am timp să-i verific și telefonul.

Nu îl găsesc în haina agățată de ușă. Și nici în vreun alt loc dintre cele unde stă de obicei. Nu știu câtă vreme mai am. Mă așez în genunchi, în patru labe, și mă uit dacă nu a căzut sub pat, dar îmi dau seama că Paul l-a luat cu el în baie.

Ușa e crăpată și îl aud cum cântă, în spatele perdelei. O împing mai tare și, prin aburii dușului, văd telefonul așezat într-un colț. Nu apuc să-l iau, pentru că Paul își ițește capul de după perdea și mă vede, în oglindă, privindu-l din prag.

— Ștrengărițo, zice, zâmbind.

Fii jucăușă. Nu știe nimic. Îl ațâț din ochi o clipă, două, îi fac semn, mă

răsucesc pe călcâie și mă întorc, rapid, în living. Îi scot laptopul din geanta de calculator și îl deschid repede. La lista căutărilor, ultima pagină deschisă

este un articol din „The San Francisco Chronicle” despre un accident în timpul unor scufundări din Jamaica. Copiez linkul, mi-l trimit pe email din contul lui Paul și apoi șterg emailul din folderele „Trimise” și din „Recycle Bin”. Îi verific emailurile, dar nu găsesc nimic ieșit din comun. Dau click pe adresa lui IP și notez repede informațiile pe telefonul meu.

— Matu?

Cu inima în gât, închid calculatorul și îl îndes înapoi, în geanta lui.

— Poți să vii aici un minut? Trebuie să vorbim.