Urmele devin tot mai adânci, cu cât încerc mai tare să le ascund. Continui să am coșmarul – merg prin viscol, cu picioarele goale, încerc să-i ajung din urmă pe părinții mei și cineva mă urmărește. Mă întorc mereu ca să-mi șterg urmele, dar cu cât împing mai multă zăpadă peste ele, cu atât mai adânc mi se afundă picioarele. Cu cât merg mai repede, cu atât părinții mei se îndepărtează mai mult. Și ceea ce mă urmărește, orice ar fi, se apropie tot mai tare.

Sunt mirată să văd că a scris despre părinții lui. Nu a mai vorbit de foarte multă vreme despre ei, cu excepția unor mențiuni ocazionale. Pe când obișnuiam să stăm de vorbă. Îi văd mașina intrând pe alee. E ora 5.30 după-amiază și de mult n-am mai ajuns amândoi acasă așa de devreme. Îmi închid telefonul și mă duc la bucătărie, unde voi fi nevoită să joc o scenă cu „treburi făcute după ce vin de la muncă”.

Din stația marca Bose răsună Chet Baker13. Pe tejghea stă deschisă o cărămidă de carte de Stephen King, lângă un pahar pe jumătate plin cu merlot, cu amprenta buzelor mele pe muchie. Scot din poșetă cutia de Altoids14 și iau de acolo o pilulă de Oxy, pe care mi-o azvârl în gură. Îmi verific machiajul recent aplicat și părul aranjat cu foehnul, reflectate în ușile 13 Chesney Henry Baker Jr. (1929-1988) – trompetist şi interpret american de jazz.

14 Marcă de bomboane mentolate.

VP - 119

glisante, și îmi netezesc rochia Alexander Wang, ținuta favorită de birou, însă nu prea tare, ca să pară purtată.

Când intră în casă, inima îmi reacționează altfel decât mintea. Paul pare muncit și obosit, dar frumos ca întotdeauna. Nu știu dacă e din cauza medicamentelor, din cauza nervilor mei sau mă excit firesc, din reflex, atunci când îl văd, dar palpitațiile sunt puternice. A fost o vreme, demult, când aceasta era partea mea preferată din zi. Pe vremea când ne grăbeam acasă, nerăbdători să ne vedem. Amintirea acelor sentimente este acum tulburătoare și total nepotrivită.

Când trece pragul, zâmbind, remarc în ochii lui o privire familiară. Înainte i-am interpretat greșit această expresie, dar acum m-am învățat. E infatuare.

E mistuire. E nesaț. O cunosc bine de la începuturile noastre, și retrospectiv, de pe când i-o trăgea Sheilei. Privirea lui mă săgetează adânc, dar simt un mic triumf știind că de data asta nu mai stau în umbra lui.

Paul este un actor atât de bun, că emoția de pe chipul său aproape mă

convinge. Mă încearcă o nostalgie deosebită pentru vremurile când mă

lăsam prostită. Era o viață mai plăcută. Duff aleargă înaintea lui, nebun de bucurie. Mă alătur și eu entuziasmului. E mai ușor decât mă așteptam, pentru că o parte din mine e fericită să-l vadă. O pun pe seama faptului că nu am ieșit din casă de aproape trei zile și mi-a lipsit contactul uman.

— Salut, frumoaso. Mă bucur că am ajuns acasă. Mi-a fost dor de tine.

Ține în mâini geanta de calculator și un buchet de flori. Lalelele mă fac să

pun la îndoială toate buchetele pe care mi le-a adus vreodată. Câte dintre ele au reprezentat o scuză florală, pentru că el nu a fost suficient de bărbat, ca să-și ceară iertare cu ajutorul cuvintelor?

Paul poartă un costum pe care nu l-am mai văzut și este evident nebronzat. Mă abțin să-i atrag atenția asupra acestor aspecte. Mă duc spre el pentru că, dacă rămân țeapănă acolo, e ca și cum m-aș da de gol. Îmi întinde florile și eu zâmbesc forțat.

— Sunt minunate.

Aș vrea să le strivesc de covor.

— Bună!

Îl las să mă tragă mai aproape.

— Cum a fost călătoria?

Nu-mi dau seama dacă mă strânge ca să ascundă faptul că propriul lui corp s-a încordat la auzul întrebării mele. Își lasă mâna să-i alunece în jos, pe spatele meu și o ține acolo, în timp ce mă duce spre canapea. Încerc să nu mă

gândesc pe unde au mai fost mâinile lui în ultima vreme. Se așază lângă

mine, zâmbește și se freacă la ochi.

— Ai avut o zi grea? întreb și îmi pun mâna pe piciorul lui. Îți stă bine. Te-VP - 120

ai îmbrăcat așa pentru stewardese?

Rostesc jucăuș fiecare vorbă.

— Aveam un costum de rezervă la birou, pentru orice eventualitate. Wes și cu mine am primit un mesaj, imediat ce am aterizat. Cineva a vrut să aibă

drept de preempțiune la o proprietate pe care Wes a pus mâna săptămâna trecută.

Nu se uită la mine, pentru că îi aruncă ocheade lui Duff, care și-a pus capul pe celălalt picior al lui. Mișcare la îndemână, ca să evite să mă

privească în timp ce minte. Lasă o mână pe capul lui Duff și începe să-l scarpine după urechi, iar cealaltă și-o pune pe coapsa mea și mă scarpină

ușor, ca și cum nu-și poate mișca mâinile decât simultan.

— Cum e proprietatea?

Am senzația că Paul conduce conversația în cu totul altă direcție decât călătoria pe care a făcut-o.

— Una cu vedere spre plajă, la South Sag, în Crestriew. Patruzeci și patru de milioane cerute. Cumpărătorul a urcat direct la cincizeci, fără să o vadă cu ochii lui. Proprietarul este un vechi prieten din liceu al lui Wes.

Își întoarce privirea spre mine. Dacă minte, o face superb.

— Mamă. Asta da captură. Dar nu pari foarte entuziasmat.

Paul nu doar a primit o slujbă și a scăpat din criza vârstei de mijloc, ci a primit o slujbă la care se pricepe foarte bine. Cu un comision de nivelul acesta, sunt complet uluită. Cât de mult îi trebuie? Se naște în mine urma unei îngrijorări de soție. Până acum, nu mi-a trecut prin minte că Paul s-ar putea să aibă datorii mari față de cineva. Este de mirare, pentru fiica unuia care a fost perpetuu îndatorat cuiva și care, „de frică”, se ascundea mereu de

„cineva”. Îmi dau seama că, poate, banii lipsă nu au legătură cu noua târfă

din viața lui. Presupun, totuși, că nu sunt minciuni care se exclud reciproc.

Urmele devin tot mai adânci, cu cât încerc mai tare să le ascund.

— Comisionul e uriaș, dar va dura un an sau doi până ce se vor perfecta actele pentru casă. Tipul care a deținut-o e un puști a cărui avere a fost gestionată de un fond fiduciar; a devenit dealer de droguri și a folosit casa moștenită drept depozit de tranzit pentru cantități uriașe de droguri.

Ascundea pur și simplu marfa în pereți. Produse farmaceutice în cea mai mare parte. Nici măcar nu avea nevoie de bani, fac pariu că a făcut-o doar pentru că s-a uitat la prea multe episoade din Breaking Bad. DEA15 a făcut praf casa. Pereții, podeaua, tot. Până când tipul nu este judecat și nu i se blochează toate bunurile, casa nu poate fi curățată, inspectată sau vândută.

Încerc să nu mă las prea distrasă de ideea tuturor acelor pastile care zac 15 Drug Enforcement Administration (DEA) — Departamentul de Combatere a Drogurilor.

VP - 121

în pereți și cât de multe fuseseră confiscate. Irosite. Nu insist prea mult cu el nici pe „curățenie”. Mai bine să nu știu.

— S-a tot scris despre asta în Post luna trecută.

O spune ca și cum i-ar vorbi unei ființe umane funcționale, care a petrecut destul din viață în abstinență și care poate fi interesată de nelegiuirile altora.

Fiecare fibră din mine este stimulată de endorfine. Mă trag mai aproape de el și mă culc la pieptul lui. Ca o piesă de puzzle care se potrivește pe locul ei.

Îmi place să-i simt mâna pe piciorul meu, apoi pe față și pe ceafă. Mi se face pielea de găină din cap până în picioare. Pilula de Oxy și-a făcut pe deplin efectul și mă topesc, în mâinile lui, pe canapea. Vreau să-i simt pe mine și mâna cealaltă. Să o plimbe de-a lungul trupului meu, în sus, spre gât.