— Mi s-a părut doar foarte directă, când am vorbit cu ea. Îngrijorată cât se cuvine, dar fără să insiste prea tare pe ceva. Totuși, am observat că o macină relația din liceu, între Paul și soția șefului.
— Crezi că flacăra aia nu s-a stins de tot?
— Nu m-ar mira dacă i-au mai fugit ochii, în cel mai fericit caz.
— Se prea poate să-i acorzi prea mult credit tipului, zice partenerul meu, pe gânduri. Îmi aduce aminte de unul pe care l-am cunoscut pe vremuri.
— Cine? îl întreb.
— Un fost tată vitreg de-al meu, zice. Adevărat bulangiu.
— Fac pariu că s-a terminat prost?
— S-a terminat minunat, mi-o întoarce Silvestri. Tipul a fugit cu o colegă
de serviciu. Mama și cu mine n-am mai fost siliți să avem vreodată de-a face cu el.
Apoi mă întreabă:
— Dar ce zici de povestea lui Paul și a Rebeccăi? Ți s-a părut regizată?
— Nu, cred că totul a sunat destul de natural. Doar felul în care el a vorbit despre cealaltă femeie a părut straniu.
— Mda, soția parcă avea mai multe remușcări decât el, zice Silvestri.
Frate, suntem înconjurați de tot felul de Feți-Frumoși pe-aici, nu crezi? Și cu toate acestea, nu reușesc să dau peste o femeie cumsecade.
— Poate că nu e cea mai bună abordare să „dai peste”, cowboy.
Îi zic așa, pentru că îmi place să-l tachinez pe tip.
— Mă scuzi, Mână-Moale. Poate mă înveți tu cum trebuie să te porți cu femeile, spune el, râzând. Că, vorba aia, tu și ai nevastă acasă.
Dau din cap spre el, mă uit în ochii lui și îi surprind tristețea din privire.
Sub toată lăudăroșenia lui se mai află ceva. Îmi e milă de tipul ăsta. Își drege repede vocea și își revine, iar eu observ cum pe chip îi apare expresia curiozității. Ceva îl sâcâie.
— Silvestri, la ce te gândești?
— Îmi tot vine în minte Sheila Maxwell.
VP - 103
— De ce?
— Păi, parcă ar fi o completare în toată treaba asta. În afară de pontul anonim pe care l-am primit și care a început cu informațiile despre Sasha Anders, aproape că nu s-a mai pomenit nimic de ea. Paul Campbell pare să
fie singura legătură cu ea. Chiar și celelalte femei de la sală cu care am vorbit, abia dacă și-o amintesc. Ca și cum soarta ei nu interesează aproape pe nimeni.
— Soiul mai singuratic, îi sugerez eu. Ai aflat ceva de soțul ei până acum?
— Exact asta fac și aștept desfășurătorul de apeluri pentru telefonul ei. Să
vedem ce reușim să descoperim despre tipesa asta. Mă intrigă.
— Sări pe ei, îi zic eu, râzând. Mă duc să-mi dezmorțesc picioarele.
* * *
Stau pe banca din fața secției noastre și trag în piept aerul rece.
Primăvara începe să-și ițească fruntea. Anotimpul meu preferat din an și perioada mea preferată într-o anchetă. Privesc mașinile trecând pe șosea și ascult ciripitul cardinalilor. În mintea mea piesele puzzle-ului încep să se îmbine.
Este clar că nu-mi aduce nicio bucurie faptul că au dispărut două femei, dar mă simt în largul meu când încerc să dau de capătul acestui mister și mă
face să mă simt cel mai util. Îmi dă un scop. Și iarna asta a fost destul de lipsită de evenimente. În ultima vreme am avut o grămadă de timp să
meditez la cum ar fi fost dacă aș fi putut să fac lucrurile la o scară mai mare.
Dacă asta ar fi fost munca mea de fiecare zi. Viața, însă, își are cursul ei.
Ca întotdeauna, mâncărimea începe să capete formă. De data asta nu a venit complet conturată, dar senzația este acolo și îi oferă minții mele șansa să se scuture de praf și să capete o perspectivă mai limpede asupra imaginii de ansamblu. Încă nu mi-e clar cum voi ajunge la ea, însă instinctul meu înclină puternic spre un suspect anume: Paul Campbell.
* * *
Mă întorc la birou, cu o cafea și un ceai în mâini și pun ceaiul pe suportul de pahar de lângă monitorul lui Silvestri. Acesta privește intens la ecran și nu mă observă, decât atunci când îmi retrag mâna.
— Wolcott, iată-te în sfârșit.
