A ieșit de sub duș. Cunosc bine tonul pe care îl are vocea lui. Este tonul care spune că mă vrea goală și cu fața în jos. De mult nu i-am mai auzit vocea VP - 124

asta și sunt surprinsă. Îmi e groază de ce mi-ar putea face, dar sunt prea speriată ca să-l refuz. Îmi desfac fermoarul rochiei în timp ce mă îndrept spre dormitorul nostru.

Telefonul e pe noptiera lui, fix sub ochii mei. Mâinile lui calde îmi cuprind strâns șoldurile și dictează ritmul. Mă uit la el peste umăr, ca să nu creadă că

sunt absentă, dar Paul e cu ochii închiși. E prea absorbit de propria-i imaginație, ca să observe măcar că și eu sunt cu mintea mai mult aiurea. Nu pot să-mi iau privirea de la ecranul telefonului, care dă pe dinafară de mesaje, prea departe ca să văd de la cine sunt sau ce spun, însă destul de aproape ca să le văd cum apar, unul după altul.

* * *

Mă trezesc cu senzația că am capul plin de apă de mare și de nisip. În timpul filmului mai mult am moțăit, din cauza pastilelor. Am exagerat și nu trebuie să mai procedez în felul acesta. Am fost așa de pornită din pricina textelor de pe telefonul lui, care exploda de atâtea mesaje, că am pisat un Hydrocodone și l-am tras pe nas, în timp ce Paul îl plătea pe tipul cu mâncarea. Nu-mi aduc aminte despre ce a fost vorba în film, doar că era unul foarte vechi, pe care Paul și-a amintit că îl văzuse cu tatăl lui. E limpede că se gândește la părinții lui.

— Iubire, chiar că nu te simți bine, îmi șoptește, în timp ce mă ia în brațe și mă duce în pat. Abia dacă ți-ai putut ține ochii deschiși și ești transpirată

toată. Și de mâncare aproape că nu te-ai atins.

Îmi țin mâinile pe după gâtul lui și felul în care mă ridică și mă ține în brațe aproape că mă face să uit totul. Trează acum de-a binelea, îmi amintesc imediat și mi se face greață. Dar am lucruri importante de terminat.

Duff și Paul sforăie amândoi lângă mine. Cearșafurile și pătura sunt deja date la o parte de pe mine, din cauza căldurii emanate de trupurile noastre, așa că reușesc să mă dau jos din pat, fără să deranjez prea mult valurile de așternuturi și perne. Pășesc fără zgomot pe covor și las să-mi alunece în palmă telefonul lui Paul, de pe noptieră. Ajunsă în living, mă sprijin cu spatele de șemineu, cu umărul proptit în statueta rece a leului desperecheat.

Îmi pun telefonul meu pe polița șemineului și, mai întâi, mă uit la al lui.

Sunt puțin surprinsă, și ușurată, că nu și-a schimbat parola. E probabil convins că eu nu știu nimic. Mă uit la ultimul mesaj și e într-adevăr de la Wes, dar e de azi dimineață. Trec repede peste toate mesajele, pentru că nu sunt sigură pe care le voi putea accesa retroactiv, odată ce voi instala aplicația. O să-i pot citi mesajele, emailurile, o să pot să-l localizez și să caut în istoric, în siguranță, de propriul meu telefon, pentru doar 200 de dolari pe lună. Nimic din cele curente nu iese în evidență ca suspect și, pentru o clipă, VP - 125

mă încearcă îndoiala. Poate că îmi dau frâu liber imaginației. Dar contul golit din bancă și nesfârșita listă de minciuni sunt prea mult ca să-i ignor secretele ce se tot adună.

Intru pe MindsEye, în magazinul de aplicații, și îmi apare imediat. Descarc aplicația și o activez cu parola pe care am creat-o mai devreme. Iconița cu ochiul apare imediat pe ecranul lui Paul. Intru repede în setări și dau click pe

„ascunde iconița”. Când revin la ecranul de bază, ochiul a dispărut.

Mă sperii când îmi văd în oglindă fața luminată de jos în sus. Ecranul din mâna mea aruncă o lumină cu adevărat spectrală. Aștept, până ce telefonul meu suge toate secretele dintr-al lui. Lucrurile nu mai sunt accidentale și scăpate de sub controlul meu.

Iconița cu ochiul de pe telefonul meu îmi arată un semn de bifat și abia apuc să răsuflu, că ambele telefoane vibrează la unison. Intru direct în mesajele text ale lui Paul să depistez cine îi trimitea mesaje mai devreme, în rarul moment când am făcut dragoste, dar nu găsesc nimic, în afară de textele de la mine și de la Wes, și nimic în ultimele trei ore. Probabil că și-a acoperit urmele și a șters mesajele. Mă simt descurajată. Sunt atât de multe întrebări fără răspuns, care mă țin trează noaptea…

Exact când sunt gata să renunț deocamdată, pentru seara asta, un mesaj-avertisment de pe telefonul meu mă anunță că Paul a primit un email nou.

Numele din chenarul de preview este Dana. Încerc să mă gândesc dacă

vreunul din noi cunoaște pe cineva cu numele acesta. Deschid mesajul pe telefonul meu și pe al lui îl las neatins. Nu știu care este mai copleșitoare, mânia sau confirmarea bănuielilor mele. Mă uit la cuvintele de pe ecranul meu.

Paul,

E târziu, dar mă gândesc mult la tine. A fost minunat să te reîntâlnesc. Mă

bucur așa de mult că am reluat legătura. M-am gândit adeseori la tine.

Aștept cu nerăbdare să ne mai vedem curând.

— D

Douăzeci și patru

PAUL

M-am gândit la tine.

E formidabil că te-am întâlnit după atâția ani.

VP - 126

Și eu aștept cu nerăbdare să ne mai vedem.

Stau la coadă la băcănie, apăs pe „Trimite” și din plex mă inundă acel fior nemaipomenit. Dana Atwell. De când i-am dat de urmă, acum câteva săptămâni, conversațiile noastre mi-au adus o senzație de siguranță. Nu vreau să număr anii care au trecut de când am văzut-o ultima dată, dar sentimentul este încă prezent, neîndoielnic. Senzația este totuși diferită.

Dana e o femeie care încă arată al naibii de bine, dar asta nu e totul. Vechiul fior s-a metamorfozat în ceva diferit, ceva mai profund și mai realist.

Mă simt în siguranță cu ea, într-un fel în care nu m-am simțit cu altcineva, nici nu-mi mai aduc aminte de când. Sunt calm. Și fericit. Și echilibrat. Știu că

întâlnirile cu ea sunt ceea ce-mi trebuie, ca să-mi limpezesc gândurile și să

las în urmă neplăcerile cu Rebecca. Acesta va fi noul început de care știu că

avem amândoi nevoie.

Mă tot gândesc la după-amiaza pe care am petrecut-o împreună, la ea acasă. Stau întins acolo, cu ochii ațintiți în tavan și îi descriu visele care mă

tot bântuie. Vise despre accidentul de mașină. Vise despre viscole. Vise despre trupuri îngropate și apoi dezgropate. Acestea din urmă nici nu sunt cu adevărat vise, dar așa le-am formulat eu, omițând nume și detalii. De teamă că o să-mi pierd mințile dacă nu povestesc unei alte ființe omenești. Și ea mă ascultă cu atenție. Am senzația că este singura căreia pot să-i spun.

Singura în care pot să am încredere. Singura care nu mă judecă.

— Comanda optzeci și patru? Mai ești aici?

Tonul din vocea omului de la tejghea sugerează faptul că îmi strigase numărul mai mult de o dată. Visam cu ochii deschiși. Înapoi pe planeta Pământ, Paul!

— Eu sunt. Scuze, scuze!

— Poftim!

Îmi întinde pungile, într-un fel care îmi spune că puțin i-ar păsa dacă m-aș

duce dracului, și trece la următorul client.

Plătesc la casă și o iau spre parcare.

Numai ce mi-am pus pungile pe scaunul din dreapta, când buzunarul începe să vibreze. Scot telefonul și văd că mesajul este de la Wes. Îmi dau seama că asta mă dezamăgește.

Iar te fofilezi fără știința cucoanei dumitale?

Vrea ceva de la mine.