— Poate că a văzut prea multe filme cu mafioți. Îți spun eu, s-ar potrivi clar cu evenimentele noastre.

— Aici ai dreptate, îi răspund și prin minte îmi trece o idee groaznică.

Frate, doar nu crezi că a tras două la preț de una, acolo, nu?

Wolcott își ia cu greu privirea de la echipă, pentru prima dată de când ne-am plasat pe poziții. Se întoarce spre mine și pe față i se întinde o expresie VP - 131

de dezgust.

— Nu mă gândisem la asta, zice, oftând.

— Vreau doar să spun, dacă tot ai de gând să faci efortul…

Wolcott scutură din cap:

— Cred că nu putem să excludem posibilitatea asta, în cazul lui.

Rumegă o vreme ideea și continuă:

— Dar, când are o echipă de gestionat, cum să aducă două cadavre aici, pe o bucată destul de vizibilă de…

— La ce te gândești? întreb.

— Ia, hai să facem noi o vizită la domiciliu.

* * *

— Cu ce pot să vă fiu de folos, tinerii mei domni?

Stăm pe veranda din față a casei de lângă parcela lui Campbell, unde ne-a deschis ușa o femeie mai în vârstă.

— Bună dimineața, doamnă, zice Wolcott. Ne cerem scuze pentru deranj.

Eu sunt detectiv Wolcott și el este partenerul meu, detectivul Silvestri.

Putem să vă reținem atenția un moment?

Femeia ne privește cu suspiciune.

— N-am făcut nimic rău, nu?

Wolcott își dezvelește dantura de un alb strălucitor.

— A, nici vorbă, doamnă, zice.

Apoi face semn din cap în direcția șantierului de construcții și adaugă:

— Avem doar câteva întrebări despre vecinii cei noi.

— A, înțeleg. Tocmai am terminat de vizionat serialul și mă duceam să-mi pregătesc prânzul. Băieți, nu vreți să-mi țineți companie la o ceașcă de ceai?

— Cu cea mai mare plăcere, intervin eu, și femeia ne poftește în casă.

Traversăm sufrageria și intrăm în bucătărie, în larma coloanei sonore a unei telenovele. Era cât pe ce să-mi frâng gâtul, gata, gata să calc pe o mâță, care o zbughește printre picioarele mele, drept sub canapea. Bătrânei nu-i scapă nimic.

— Aia e Hannah. Și Harold e și el pe aici, pe undeva.

Intrăm în bucătărie și gazda noastră aprinde focul aragazului, sub ceainic.

— Doamnă, oare am putea…

— Spuneți-mi Louise.

— Louise, partenerul meu și cu mine cercetăm niște plângeri împotriva șantierului de construcții de alături, legate de tulburarea liniștii. Ai putea să-mi spui de când durează construcția de acolo?

Louise scoate trei pliculețe de ceai dintr-o bombonieră de porțelan, în timp ce cântărește întrebarea.

— Ei, stai să vedem. Băiatul meu trece sâmbăta pe la mine să-mi aducă

VP - 132

provizii. Au început să lucreze de sâmbăta trecută.

— Sâmbătă? întreb. Nu se prea obișnuiește în construcții.

— Da, da, insistă Louise. Sigur era sâmbătă. Am văzut când i-am deschis băiatului meu care sosise cu cumpărăturile. A trebuit să dau sonorul televizorului mai tare, ca să acopăr zgomotul ciocanelor.

— Un vacarm în toată regula, sunt convins, zice Wolcott, apoi scoate un carnețel din buzunar și începe să studieze paginile goale. Deci, Louise, ai auzit sau ai văzut ceva după orele normale de lucru? De exemplu, cineva venind sau plecând noaptea, târziu?

— Hmm. În general nu mai aud nimic după ce îmi scot aparatul auditiv.

Stă o clipă pe gânduri și zice:

— Aș fi putut să jur că am auzit ceva agitație, cam cu o săptămână în urmă, în mijlocul nopții, dar până să ajung eu la fereastră, nu mai era nimic acolo. Se prea poate însă să fi fost doar căprioarele.

Trage trei căni de pe scurgătorul de vase și le pune pe blat.

— Căprioarele astea sunt o adevărată belea pe aici.

— Mie îmi spuneți? Au făcut praf grădina de legume a nevestei mele.

Partenerul meu îi aruncă lui Louise o privire compătimitoare, apoi se întoarce să consulte notițele inexistente.

— Deci, înainte să înceapă construcția casei, îți amintești ceva din perioada când turnau fundația?

Louise face o pauză. Se uită la mine și pe urmă la Wolcott.

— Adică partea de beton?