— Da, drăguță, mă bag și eu în discuție. Partea de beton.

— Ei, păi aia era deja acolo.

— Ce spui? zice Wolcott.

— A, da! Partea de beton a fost făcută cu ani în urmă. Întotdeauna m-am gândit că e caraghios, că a stat acolo în tot acest timp, fără o casă peste ea.

— Ești sigură de asta, Louise? o întreb eu.

— A, cum să nu. Pe atunci mai trăia încă Herman, soțul meu, așa că

trebuie să fi fost acum aproape zece ani. Herman mereu zicea că e straniu să

faci o pivniță fără să ai o casă deasupra. Așa, băieți, voi vreți lapte și zahăr la ceai?

* * *

— Pare logic, apropo de criză.

— Cum adică? îl întreb eu.

Ne-am întors la mașină și urmărim munca echipei.

— Campbell a zis că a primit o lovitură când a căzut piața de imobiliare.

Probabil că avea deja turnată fundația, când a rămas fără bani.

— E ciudat că a reluat construcția tocmai acum.

VP - 133

— Ei, poate că a scos un comision de la vreo vânzare și are ceva bani de băgat.

— Doar nu crezi că le-a îngropat pe proprietate, nu?

Wolcott îmi cântărește o clipă întrebarea.

— Nici chiar el nu poate fi atât de arogant. Plus că n-ar avea nicio noimă.

Dacă nu le poți îngropa sub casă, ce sens are?

— Aici îți dau dreptate, zic.

— Totuși, e corect ce ai spus. Ciudat moment.

— Mda. Și, apropo, am un pont pentru tine, cu căprioarele.

— Care e ăla? mă întreabă.

— Ia o sticlă cu pulverizator. Umple-o cu apă, adaugă o lingură de ulei, pentru vâscozitate, și câteva linguri de boia iute. Agit-o bine și pulverizează

peste toate legumele. Căprioarele urăsc drăcia asta.

Wolcott izbucnește în râs.

— Și eu care credeam că o să-mi spui să le împușc.

— Da ce sunt eu, animal? protestez.

Partenerului meu îi sună telefonul.

— Wolcott… Da… Așa? Bine, mersi că m-ai sunat.

Apoi se întoarce spre mine.

— Indiciile continuă să se adune.

— Cum adică?

— Știi restaurantul lui Gino, ăla cu specific italian de la marginea orașului?

— Am trecut pe lângă el.

— Managerul a observat o mașină lăsată în spatele restaurantului de prea multă vreme. Și-a imaginat că e abandonată și a anunțat poliția.

— Îhâmm.

— Mașina e înregistrată pe numele Sheila Maxwell.

— Pe bune?

O voce care se apropie ne atrage atenția înapoi la șantier. Îl vedem pe Campbell cum se răstește la echipă, în timp ce traversează parcela. E cu spatele la ei și muncitorii îi arată degetul și imită un act sexual.

— Uită-te la tâmpitul ăsta, zic eu, râzând, iar Wolcott clatină din cap.

Campbell se urcă în jeepul Cherokee, dă în marșarier și iese în stradă.

— Mergem? întreb.

— Haidem.

Îl urmărim pe Campbell, de la distanță, până la o casă din Smithtown.

Încetinește și intră pe o alee de mașină, lângă un SUV Honda. Parcăm și noi mai în josul străzii, de unde reușim să avem o bună vizibilitate, în timp ce el se apropie de intrare. E o casă cu etaj, probabil cu trei dormitoare și două

VP - 134

băi, numai bună, ca dimensiuni, pentru o familie mică. Mă întreb ce dracu’