— Mă pregăteam să închid, dar, dacă îmi promiteți că n-o să spuneți nimănui, pot să vă las să priviți, cât termin eu de făcut ordine.

Arată așa cum mi-am imaginat mereu că trebuie să arate o bunică. Eu nu mi-am cunoscut-o pe niciuna din ele.

— Vă mulțumesc foarte mult. Vă sunt recunoscătoare. Am venit pentru că

soțul meu a fost aici de curând și voiam să văd dacă a cumpărat ceva.

Îmi dau seama acum cât de descurajant poate să sune ce am spus și îmi doresc să fi născocit o poveste mai bună. Femeia îmi surâde însă, și îmi aruncă o privire înțelegătoare.

— Scuze, probabil că sună cam meschin din partea mea.

— Deloc, scumpo. N-o să-ți vină să crezi câte femei vin aici să vadă dacă

VP - 141

soții sau iubiții le-au cumpărat ceva special. Inele mai ales.

Are un râs cu mult mai tânăr decât fața.

— De fapt, se apropie aniversarea noastră de douăzeci de ani și habar nu am ce să-i iau soțului meu. Știți, are tendința să mă depășească întotdeauna cu darurile lui extravagante și m-am gândit că poate a venit aici, pentru că

știe cât îmi plac bijuteriile voastre. Mă gândeam că aș putea să-mi fac o idee despre cât de mult a cheltuit.

Minciunile se rostogolesc ușor. Femeia îmi zâmbește și mai mult și dă din cap.

— Oho, înțeleg. Isteț din partea ta. Ei, știi, scumpo, cadoul tradițional pentru douăzeci de ani este porțelanul și noi nu vindem așa ceva.

— Soțul meu nu mi-ar cumpăra niciodată porțelan. Cu siguranță nu e un tip tradițional, zic și râd ușor. Ultima dată când am venit în oraș, am observat că a intrat aici, în timp ce eu cumpăram înghețată de vizavi. Nu credea că îl văd.

Femeia se uită la dreapta și la stânga noastră, ca și cum eram gata să

tranzacționăm droguri.

— Păi, chiar nu ar trebui să fac asta, dar dacă îmi spui numele de familie și când a fost soțul tău aici, cred că aș putea să arunc un ochi pe facturile din ziua aceea, să văd dacă se potrivește ceva.

— Ar fi minunat.

Face o piruetă de 180 de grade, se întoarce spre calculator și dă clic pe un document, cu spatele la mine. Textul e atât de mare, că pot să citesc totul, fără probleme.

— Vederea mea proastă, zice, chicotind, parcă citindu-mi gândurile.

Nepotul meu se amuză de cât de mult trebuie să măresc totul. Telefonul meu e și mai rău! Poți să-mi citești mesajele de la două state depărtare! Care era numele, scumpo?

— Numele nostru de familie e Campbell. Probabil că a fost în ultimele două săptămâni.

Simt cum îmi vibrează telefonul în poșetă, dar nu fac niciun gest să-l iau.

Palmele mi-au transpirat și mi le șterg de blugi. Mă crispez, pentru că începe să-mi pulseze durerea surdă din umăr. Mi-aș dori să pot lua un Oxy, dar mă

abțin, pentru că mă așteaptă condusul pe timp de noapte.

— Aha. Uite aici. Ai avut dreptate!

Din locul unde stau, văd și eu numele lui Paul, limpede ca lumina zilei.

— Văd că e înregistrat un card de credit cu numele vostru de familie, pentru o comandă specială. Care sunt ultimele cinci cifre și primul nume de pe card?

— 00008. Paul.

VP - 142

Vocea ei urcă o octavă, în timp ce se întoarce iar spre mine.

— O să-ți facă plăcere, cred. Ți-a luat o piesă foarte frumoasă. Și a cheltuit o sumă măricică. Dar n-o să-ți stric surpriza. Nu-ți spun decât că am făcut o comandă specială pentru ea și că o să-ți fie livrată marți. A! Și ai același nume ca fiica mea! Ce coincidență minunată. Acum nu mă mai simt așa de vinovată că am încălcat regulile.

Îmi face conspirativ cu ochiul.

Poate că Paul chiar mi-a cumpărat ceva. Nu am luat în calcul că goana mea după cai verzi ar putea să mă conducă la mine însămi. Un alt gest de soț

iubitor care să mă țină în beznă, mulțumită, în lumea mea ocrotită în care suntem noi împotriva tuturor celorlalți? Va trebui să văd, însă, ca să cred.

Bătrâna se întoarce cu spatele la ecranul calculatorului, ascunzând vederii mele informațiile scrise pe chitanța digitală, sub numele lui Paul. Mă

aplec înainte și împing intenționat cutiile cu cotul, peste marginea tejghelei.

Se răstoarnă toate pe jos, într-o mică avalanșă de sfori și carton.

— Vai de mine! Îmi cer mii de scuze. Sunt așa de neîndemânatică! zic și îmi lungesc gâtul, ca să văd ecranul, mai înainte chiar ca ea să se fi apucat să

strângă balamucul.

— Nu-ți face griji, scumpo.

Glasul ei are o notă de exasperare când începe să adune cutiile și atunci văd adresa de sub numele soțului meu. Creierul încearcă să proceseze informația. Nu este adresa noastră.

În timp ce stivuiește cutiile pe tejghea, încerc să o ajut și atunci se mai înmoaie. Îmi calmez vocea și întreb:

— Sunt curioasă, de unde mi-ați știut numele? Ați spus că e același cu al fiicei?

— A, bijuteria e personalizată. Am văzut inscripția de pe comandă. Ador numele Dana!

Douăzeci și șapte

PAUL

Luna aceasta din urmă, cu Dana, mi-a oferit mai multă limpezime decât am realizat vreodată că aș putea să trăiesc.

Nu-mi dădusem seama cât de mult mă închisesem în mine, mă izolasem de viața mea și de oamenii din ea. Cât de tare mă blocasem înăuntrul zidurilor pe care le ridicasem și poveștilor pe care le spusesem. Dar toate VP - 143