— A, nu? se miră Wolcott. Păi, nu erau amândouă cam același gen? Fizic, vreau să spun.
— Cred că da, răspunde Paul. Voiam să spun că Sasha este, nu știu, cam plicticoasă.
— M-am prins, zice Wolcott, continuând să studieze atent foile cu mesaje.
Bun, sunt și câteva fotografii cu voi, porumbeilor. O să presupun că ăsta ești dumneata, continuă el, referindu-se la pozele cu zona genitală și la cea cu un nud de bărbat luat din spate.
VP - 114
Se oprește deodată și îl fixează pe Campbell cu privirea.
— Ei, aici mă roade curiozitatea rău, spune și trage foaia de deasupra, punând-o în fața suspectului nostru. Poți să-mi citești ce scrie?
Campbell privește pagina și ezită. Mai întâi ridică ochii spre partenerul meu, apoi spre mine și, în final, citește cu glas tare cuvintele subliniate cu markerul. „O să te distrug”.
Mulțumit, Wolcott trage adânc aer în piept și se îndreaptă de umeri.
— Ei, înțelegi acum, Paul, de ce este nevoie să punem câteva întrebări?
Văd cum suspectului nostru i se învârt rotițele, în spatele ochilor.
— Domnilor detectivi, înțeleg cam cum pare asta. Trebuie să țineți cont că
eram la capătul răbdării. Femeia aceasta ne-a urmărit, pe mine și pe soția mea, prin tot orașul, așa cum vedeți din fotografiile mai vechi. Era evident labilă psihic și n-am știut ce altceva să fac. Nu a cedat în fața rațiunii și logicii și am crezut că singurul lucru care s-ar putea să aibă succes ar fi o demonstrație de forță. Din disperare am luat o decizie greșită. N-aș fi dus-o niciodată până la capăt, dar am reacționat sub impulsul momentului, într-o ultimă tentativă disperată de a o scoate din viața noastră.
— Folosești cuvântul „ultimă”, subliniază Wolcott. Dar nu aveai de unde să știi că momentul respectiv va fi ultima dată când interacționezi cu femeia aceea, nu-i așa?
Am senzația că privesc un chirurg în timpul operației.
Sunt impresionat cât de repede își revine Campbell.
— A fost o referire retrospectivă, vreau să spun. În clipa aceea am simțit doar că ea era la limită. Îmi era teamă pentru mine și pentru soția mea. A fost cu adevărat bulversant.
— Pot să-mi închipui, zice Wolcott. Și, ca să ne lămurim, schimbul de mesaje a fost, de fapt, ultimul contact pe care l-ai avut cu doamna Maxwell, corect?
Mă uit cum privirea lui Campbell se ridică și se rotește la dreapta lui, pentru ca imediat apoi să revină la mine și la partenerul meu. Gestul care trădează mincinosul.
— Da, aceea a fost ultima oară când am mai avut de-a face cu ea. Da.
De partea cealaltă, Wolcott își sprijină cotul drept pe tăblia mesei și începe să-și mângâie bărbia, uitându-se mereu la Campbell. Îl urmăresc pe Campbell cum se străduiește din răsputeri să nu clipească, în timp ce partenerul meu îl măsoară. Ce păcat că n-am adus și popcorn la show-ul ăsta.
— Bun atunci, domnule Campbell, zice partenerul meu, pe un ton care risipește imediat tensiunea.
Își pune palmele pe marginea mesei și se ridică în picioare. Îl imit și VP - 115
suspectul nostru face și el la fel. Wolcott își încheie la loc nasturii sacoului, ocolește masa și îl ia pe Campbell pe după umeri, conducându-l ușor către ușă.
— Îți mulțumim foarte mult că ai venit azi. O să te ținem la curent cu orice noi informații mai obținem și te rog să faci la fel, dacă mai auzi sau vezi ceva.
Îi ține ușa deschisă și Campbell nu știe cum să plece mai repede.
— Așa o să fac, domnilor detectivi, zice Campbell, din colțul gurii.
Mulțumesc.
Iese din camera pentru interogatorii, fără să se uite în ochii niciunuia din noi.
Pășim împreună cu el pe culoar și privim amândoi cum Paul Campbell dispare grăbit după colț. Partenerul meu lasă ușa să se închidă în urma noastră și se întoarce spre mine. Un surâs timid, de mulțumire, i se întinde pe față.
— O să clacheze, zic.
— Da, așa e.
Douăzeci și doi
PAUL
SUSPICIUNI ÎN CAZUL ÎNECULUI UNUI SCUFUNDĂTOR CU EXPERIENȚĂ, ÎN
LUNA DE MIERE
Titlul îmi clipește în minte ca un semnalizator. Doamne, am știut, fir-ar al dracului. M-a mințit tot timpul. Și era chiar mai nebună decât am crezut. L-a făcut pe amărâtul ăla să se înece. Și pe urmă a mințit în legătură cu el. Ani de zile. Doamne. De ce nu mi-am ascultat instinctul? Am simțit-o tot timpul. Ce tâmpit.
Când ies din secția de poliție, mă izbește strălucirea puternică a luminii soarelui de primăvară. Mă îndrept spre jeep. Reușesc să ajung până la portiera din partea șoferului și acolo mă lovește un val de greață care îmi răscolește măruntaiele. Nu era acolo doar ca să ne sperie. Venise să ne omoare. O mai făcuse și înainte. Și era hotărâtă să o facă din nou.
Mă străduiesc să deschid portiera, urc și pornesc motorul. Transpir abundent și abia dacă pot să țin volanul, dar trebuie să ies din parcarea asta și să scap din locul acesta. Cine știe dacă nu cumva polițaii ăia doi de rahat mă urmăresc de la vreo fereastră. Nu te grăbi. Respiră. Respiră.
VP - 116
