Sunt ușor confuză, din pricina tonului și a cuvintelor ei. Pare un gen de flirt cu totul diferit.

Urmăresc, în timp real, cum crește apropierea dintre ei chiar sub ochii mei și începe să mă încerce o senzație ciudată, de calm absolut. E o liniște dincolo de cea provocată de medicația împotriva anxietății. Îmi aduce aminte de senzația pe care o ai când te afunzi adânc sub apă. Nu pot să-mi iau ochii de la ecran.

Rebecca o să înțeleagă atunci când voi putea, în sfârșit, să-i spun totul. Mă

sperie încă acest pas. Dar știu cât de mult poți să mă ajuți tu în privința asta.

Trebuie să sar din pat și să mă duc la baie în timp util. Mă ridic prea brusc și iar amețesc și mi se face greață. După câteva minute în care stau cu obrazul lipit de gresia rece, reușesc să mă ridic și mă stropesc pe față cu apă

rece. Mă enervează că tipa îmi știe numele. Urăsc faptul că se folosesc de mine ca preludiu. Încerc să-mi potolesc pornirea și să nu arunc spre oglindă

cu ceva, să o văd cum se face țăndări. Mă uit la imaginea mea, la confruntarea dintre acea parte din mine care e la un pas de o omucidere și aceea care încearcă, din răsputeri, să țină lucrurile sub control. E greu de spus cine va câștiga.

Mă surprinde cât de groaznic arăt. Se pare că am îmbătrânit cu zece ani, în mai puțin de o săptămână. Am o paloare gălbuie, părul îmi e pleoștit și am slăbit. Am depășit faza de zveltă și am ajuns de-a dreptul sfrijită. Ce ironie. În trei sferturi din existența mea am făcut exerciții fizice extenuante menite să

mă facă mai suplă când, de fapt, nu a fost nevoie decât ca această viață să

atingă pragul cel mai de jos, pentru ca eu să ajung unde vreau, ba chiar mai mult de atât. Dietă de traumă. Măcar de-aș putea să o îmbuteliez. Banii pe care i-a furat Paul nu ar fi mai mult decât mărunțiș, în comparație cu cât aș

câștiga eu cu rețeta asta.

Mă gândesc să fac un duș și să mai dau jos o parte din deprimarea care mă acoperă. Dacă vreau să mă integrez în lumea exterioară, trebuie să fiu curată. În clipa de față însă, când Paul e în drum spre casă, nu pot să mă

fardez pur și simplu, așa că am să continui să mizez pe cartea bolii. Mă simt din nou obosită și dau cu banul, mintal, dacă să mă bag iar în pat sau să iau un Adderall, să-mi pun creierul pe roate. Câștigă patul. Când mă așez să

reiau lectura articolului, o migrenă mi se cuibărește în spatele orbitelor, așa că închid ochii și ațipesc.

A trecut mai puțin de o oră, când îl aud pe Paul sosind acasă, așa că mă

duc, împleticindu-mă, la dulap să scotocesc după halat – acela mizerabil, VP - 138

care are prin buzunare pastile răzlețe de Percocet –, una dintre ascunzătorile mele cele mai ingenioase la care pot să ajung repede și ușor.

Mi-l trag pe mâneci și mă servesc cu o pilulă. Pe urmă mă pregătesc pentru un nou spectacol.

Măcar știu că sunt potrivită pentru rol.

* * *

Termin de mâncat supa pe care mi-a adus-o și mă instalez pe canapea, mulțumită că l-am convins că am o boală care merită cel puțin o săptămână

de stat acasă. Îi spun că o să mă duc la medic spre sfârșitul după-amiezii, pentru un consult. „A anulat cineva programarea, așa că am loc, și sunt multe infecții streptococice faringiene. Vreau să-mi fac un control”.

Explicația asta mi-a venit în minte într-o clipă de luciditate, când mi-am dat seama că doctorul meu are cabinetul la jumătatea distanței între casa noastră și Cold Spring Harbor, ceea ce mi-ar justifica rezonabil prezența în zonă, dacă, printr-o comedie a erorilor, m-ar zări cineva cunoscut sau dacă –

improbabil, dar posibil – aș da nas în nas cu el.

Dacă Paul spune adevărul, nu există motive de îngrijorare. Când iese pe ușă, mă anunță că o să facă o vizită la o proprietate cu potențial de vânzare din vecinătate și, pe urmă, o să ia cina cu Wes, la un bar pe-aproape, pentru că iar e la cuțite cu nevastă-sa. Dacă a existat vreodată un cuplu de suflete pereche într-ale divorțului, atunci ăștia doi sunt. Oricare dintre spusele lui ar putea să fie o minciună, dar o să am GPS-ul pe urmele lui. Și calculez că

am un avans de vreo patru sau cinci ore bune, înainte ca el să se întoarcă

acasă.

Imediat ce mașina lui Paul iese de pe alee, fug sub duș și mă îmbrac, rapid, cu un tricou și cu cei mai mici blugi pe care i-am găsit, pentru că orice altceva aș lua, flutură pe mine. Mă machiez lejer și îmi prind părul în coadă, strâns, ceea ce mă ajută, temporar, să-mi netezesc urmele de încruntare de pe frunte. Mă dau și cu puțin luciu de buze și decid că o bijuterie mi-ar oferi un subiect bun în periplul meu, ca introducere pentru întrebările pe care intenționez să le pun. Scotocesc prin cutia mea de bijuterii după colierul pe care Paul mi l-a oferit în weekendul când ne-am căsătorit; două rânduri de lanț de aur cu turturele pe fiecare lanț, cu aripile desfăcute, arătând ca două

păsări care zboară aproape una lângă alta. Nu îl găsesc în încâlcitura obișnuită de coliere. Îmi amintesc, deodată, că îl purtam la gât în ziua când au apărut detectivii, dar nu-mi aduc aminte unde l-am lăsat. Să deznod încâlceala din mână și să găsesc un alt colier mi-ar lua o bună bucată de timp și multă răbdare și nu prea am de niciuna. Mă uit la telefon și îmi dau seama că nu am decât o oră și jumătate la dispoziție, înainte ca magazinul să se închidă.

VP - 139

Renunț la bijuterie.

* * *

Traficul e mai rău decât mă așteptam și drumul îmi ia de două ori mai mult. Găsesc un loc de parcare și abia mai am puțin timp înainte de ora închiderii. Afară încă e lumină, iar pe stradă, lume destulă pentru a-mi stârni primele senzații calde, de apropiere a verii.

Când pășesc în magazin, acesta e ciudat de gol. Aud zgomote dincolo de ușa întredeschisă care dă în spatele lui. Mă apropii de vitrinele din sticlă și mă uit la colierele delicate din labradorit, piatra lunii și opal, încercuite de fire subțiri din aur, fiecare piesă încolăcită artistic în jurul unor bucăți de lemn adus de valuri. Mă uit prin magazin, cu senzația că nu s-a schimbat prea mult în ultimii douăzeci de ani. Chiar dacă, de fapt, nu l-am văzut decât seara, de pe trotuar, când m-am uitat înăuntru prin geamul vitrinei. Acum este prima dată când am pășit înăuntru, deși am trecut de multe ori pe lângă

magazin după seara aceea, când ne-am căsătorit.

Probabil că acela a fost cel mai frumos weekend din viața mea, dacă ar fi să aleg unul. În seara când am dat peste magazinul Illusions era foarte târziu, ne-am plimbat mână în mână și am vorbit ore în șir. Aveam mereu senzația că pur și simplu nu e timp destul, ca să ajungem să ne spunem tot ce am fi vrut să ne împărtășim. Eu eram euforică, pentru că Paul își părăsise în sfârșit soția și apăruse la ușa mea, insistând să ne căsătorim cât mai curând posibil. Trebuia să așteptăm patru luni, ca divorțul să se termine, dar Paul s-a mutat imediat cu mine. Ne căutasem împreună primul nostru apartament și aveam senzația că ne luăm relația de la început, așa cum trebuie.

După ce am fost la primărie, ne-am urcat în mașina lui Paul și am campat pe parcela noastră de pământ, unde plănuiam să ne construim casa. În ciuda căldurii trupurilor noastre și umidității lunii septembrie, am avut totuși nevoie de un duș fierbinte și de un pat cald. A doua zi dimineață am dat peste fermecătoarea pensiune din apropiere, unde exista o cameră de lux liberă și o proprietăreasă generoasă, care ne-a oferit o reducere de preț, cu ocazia „lunii de miere” locale. Cu fiecare pas, soarta părea să continue să fie în favoarea noastră.

Nu am ieșit din cameră decât seara, târziu, flămânzi, după lungi intervale de golașe încolăciri și de somn. Totul era închis în afară de un 7-1119, așa că

ne-am plimbat prin oraș cărând în brațe tone de dulciuri și de snackuri sărate, ronțăind și vorbind și învârtindu-ne în cerc, până ce am găsit o bancă, în fața magazinului în care sunt acum.

19 Lanț american de magazine de proximitate.

VP - 140

În timp ce ne-am umflat de Cheetos și Devii Dogs și am stins totul cu doze înalte de Budweiser, amândoi amețiți și hohotind de râs, i-am ținut de șase lui Paul, care se furișase să se ușureze între două magazine. Atenția mi-a fost atrasă de ceva lucitor din vitrină și, clătinându-mă de la atâta bere și zahăr, m-am dat mai aproape și l-am lăsat pe Paul expus. În vitrina magazinului, de altfel întunecat, colierul cu turturele atârna de crengile delicate și era luminat din spate. Paul s-a apropiat și el pe la spate, stătea cu capul pe umărul meu, uitându-se la ce anume îmi atrăsese atenția. Am rămas așa vreme îndelungată, fără să spunem prea multe, împărtășind același sentiment, că „în sfârșit” se întâmplă.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, patul era gol lângă mine. Înainte să

cad pradă fricii mele obișnuite, că o alesese pe soția lui și nu pe mine, Paul a intrat furtunos pe ușă, cu cafea, flori și o pungă de hârtie cerată, ținută cu dinții și pătată de unsoarea de la croasanții calzi, cu unt, de dinăuntru. Am mâncat în pat, înconjurați de firimituri de foietaj. Satisfăcută mai mult decât îmi amintesc să fi fost vreodată, m-am lăsat pe spate, sprijinindu-mă de Paul, și am închis ochii. Voiam să cuprind toate aceste momente într-o matriță. I-am simțit mâinile, cum îmi pun colierul în jurul gâtului și închid, fără

probleme, încuietoarea. Când mi-am deschis ochii, cele două păsări de aur stăteau aninate pe clavicula mea.

Acum, în același magazin, îmi duc mâna la gâtul dezgolit și amintirea se amplifică.

— Vai de mine! Nu mi-am dat seama că era cineva aici! Credeam că am încuiat ușa.

Femeia care ițise capul de după un maldăr de cutii din carton are o claie de păr cu șuvițe purpurii și o expresie de exagerată surpriză, în spatele ochelarilor supradimensionați. Pare să aibă vreo 90 de ani.

— Îmi cer scuze că v-am speriat. Credeam că încă mai este deschis.

Femeia parchează turnul de cartoane pe tejghea, între noi.