— După cum povestea ea? intervine Wolcott. Interesantă formulare, domnule Campbell. Ai motive să crezi că nu a fost sinceră cu dumneata în vreo privință?
Ideea că cineva ar fi putut să-l mintă părea să-l fi băgat în ceață pe Campbell.
— Adică, toată chestia mi s-a părut puțin cam ciudată, cu soțul care era tot timpul plecat, dar am presupus că ea spunea adevărul. Altfel, de ce să se fi destăinuit așa față de mine, nu? Ce s-o fi petrecut acolo?
— Exact asta încercăm și noi să aflăm, îi explică partenerul meu, în timp ce așază pe masă, între noi, o copie xerox după povestirea de pe prima pagină de ziar.
Mă uit atent la Paul cum rostește cuvintele, fără să-și dea seama, din buze, în timp ce citește articolul. Când ajunge la partea care ar trebui să fie o surpriză, încremenește. Cască ochii, apoi își încrețește fruntea. Ochii îi fug de pe text la data de pe frontispiciul ziarului, apoi îi ridică spre noi. Pare absolut uluit.
— Dar, ea…
— A fost căsătorită cu Daniel Graves, zice Wolcott.
Nu mă pot abține și adaug, la rândul meu:
— Cam morbidă coincidență de nume8.
— Ea și-a păstrat numele de fată, continuă Wolcott. Daniel și Sheila au locuit în San Francisco până acum câțiva ani, când Daniel a murit într-un accident, în timpul unor scufundări marine.
— În luna lor de miere, completez eu.
— Îmi dau seama că e un șoc pentru dumneata, Paul. Știu că în primul rând te preocupă siguranța familiei tale, așa că avem într-adevăr nevoie să
ne povestești absolut totul, bine?
Înclină din cap fără o vorbă, stupefiat.
— Paul? începe Wolcott. O să trecem împreună peste un șir de mesaje text, schimbate între voi doi cu câteva luni în urmă. Am nevoie să-mi răspunzi sincer. Dacă femeia asta e încă prin preajmă, nu vreau să vă pună în pericol, pe dumneata, pe soția dumitale sau câinele.
Se uită la partenerul meu ca și cum problema câinelui nici nu-i trecuse prin minte.
8 Cu referire la graves („morminte" în lb. engleză).
VP - 113
— Duff?
— Încercăm doar să luăm toate aspectele în considerare, adaug și eu. În ultimă instanță vă știa și câinele. Și s-a sugerat că s-ar putea să fie o persoană labilă.
— Bine, încuviințează Paul, cu mintea aiurea. Sigur.
Wolcott scoate de sub masă stiva de foi printate și le pune jos. Începe să
le frunzărească și face mici adnotări pe parcurs. După câteva pagini, se oprește.
— Ei, uite aici ne-ar fi de folos unele lămuriri, Paul, zice, bătând ușor cu degetul peste un text de pe la mijlocul paginii. Cam pe aici tonul începe să
devină seducător.
Citește mai în josul paginii.
— A, și uite aici. O inviți la dumneata acasă și limbajul folosit este sugestiv.
Campbell se mișcă pe scaun și începe să se scarpine în bărbie.
— Gata, băieți. O să vă spun totul.
— Așa ar fi cel mai bine, zic.
— Se prea poate ca relația să fi reprezentat ceva mai mult decât una strict emoțională, recunoaște Paul.
Partenerul meu și cu mine dăm din cap, binevoitori.
— Înțelegem, spun eu. Te confruntai cu chestii complicate pe vremea aceea.
— Nu sunt însă mândru de acest lucru, ne lămurește el.
— Era o femeie frumoasă, zic. Amândouă erau.
Paul pare încurcat.
— Scuze, îl lămuresc eu. Sasha Anders.
Când pomenesc acel nume, trupul lui Paul se relaxează ușor.
— Uite care e chestia! Partenerul meu și cu mine avem două cazuri de femei dispărute, așa că uneori ne gândim la amândouă.
— Mda, zice Campbell. Sasha era atrăgătoare. Dar între noi nu era vorba despre așa ceva. Cel puțin nu mai era așa de multă vreme. Nu e chiar genul meu în momentul de față.
