acestea se schimbă acum. Am sentimentul că în sfârșit am reușit să ating o parte din mine, care a fost mereu acolo, dar pe care nu am recunoscut-o niciodată. Până acum. Danei trebuie să-i mulțumesc pentru asta.

Genul de intimitate pe care am trăit-o în perioadele de timp petrecute împreună mi-a îngăduit să mă simt, în sfârșit, suficient de în siguranță ca să

pot renunța la amăgiri și la minciunile de care m-am agățat în toți acești ani.

Simt cum tot ce este artificial se despoaie. Mă simt mai ușor. Simt că pot să

respir mai liber. Simt că vreau să mă confrunt cu mine însumi, cu capul înainte. Pot să simt cum mă apasă greutatea purtării înșelătoare în care mă

încâlcisem și vreau cu disperare să mă eliberez de ea. Aproape că am și reușit, cu o singură excepție.

Rebecca nu trebuie să știe nimic. Nu încă. Nu înainte de momentul cel mai potrivit. Trebuie doar să închei totul și să-mi pun complet în ordine situația, iar apoi pot să-i spun și ei ce s-a întâmplat. O să-i explic relația mea cu Dana și cum ea m-a ajutat să deschid, cu adevărat, ochii. Știu că Rebecca va înțelege.

* * *

Coșmarurile mele au devenit tot mai puține și mai rare. Nu mai conduc noaptea, la adăpostul întunericului, ca să sap și să scot afară trupul ce se dovedește a fi al soției mele. Iar ultima oară când am visat viscolul, aproape că nu a mai semănat cu coșmarul cu care eram obișnuit.

Mergeam cu greu prin zăpadă, de astă dată încălțat cu cizme de iarnă. Am simțit ceva care mă urmărea, dar, când m-am întors, am văzut că urmele pașilor îmi erau acoperite de zăpadă. Undeva, într-o parte, spre câmpul deschis, am zărit un pâlc de copaci și am luat-o drept spre el. M-am ascuns în spatele trunchiului gros al urna stejar încărcat de zăpadă, uitându-mă cum trec cei doi detectivi, fără să-și dea seama că eu sunt acolo.

M-am trezit lângă Rebecca, pentru prima dată de când s-a făcut bine după

boală. Cu un sentiment de eliberare, m-am rostogolit pe o parte și mi-am încolăcit brațele în jurul ei.

— Te iubesc, Matu.

Rebecca a gemut și m-a împins la o parte, în felul ei adorabil. M-am rostogolit înapoi pe locul meu și am dormit până dimineață.

* * *

Atât cât pot să-mi dau seama, Wolcott și Silvestri s-au plictisit să tot amușine. Acum câteva săptămâni mi s-a părut că îi zăresc, pe când mă

întorceam din Smithtown, dar m-am convins tot mai tare că fuseseră doar nervii mei, care o luaseră razna. Nu și-au mai băgat nasul prin casă și Rebecca nu a mai pomenit nimic de când s-a întors la serviciu. Sunt mai mult decât bucuros să fi scăpat de pacostele alea.

VP - 144

Javier și băieții sunt aproape gata cu ridicarea structurii. Până acum s-au dat cu fundul de pământ să iasă totul bine și se pare că e loc în programul lor să mai rămână cu mine și să mă ajute cu acoperișul, pereții și pardoselile.

Tipii ăștia chiar sunt mândri de munca lor. Sigur, contează și faptul că îmi permit să îi plătesc dublu pentru weekenduri. În ritmul acesta, dacă echipa de instalatori, electricieni și zugravi reușește să transforme locul ăsta, ca să

nu mai arate patetic și stângaci, ar trebui să reușim să terminăm construcția la timp.

Douăzeci și opt

WOLCOTT

— Câtă vreme ne putem ține după fundul tâmpitului ăsta?

Partenerul meu și cu mine stăm moț în mașina de patrulă, în lumina tot mai scăzută a amurgului.

— Începi să fii agitat, Silvestri?

— Nu, chiar te întreb serios. Cât o să ne mai lase departamentul să stăm cu ochii pe Campbell?

— Păi, suntem norocoși că Suffolk e un district destul de adormit, în cea mai mare parte a timpului.

— Mda, ce noroc pe noi.

L-am tot urmărit, cu regularitate, pe Paul Capbell parcurgând traseul de acasă și până în Smithtown.

— Răbdare, prietene.

— Două săptămâni, Wolcott. Două nenorocite de săptămâni. Și până acum n-am aflat decât că o trage în piept pe nevastă-sa. Nu e mare mister în asta, ținând cont cu cine avem de-a face. Nu e nevoie să fii Sherlock Holmes ca să

pui lucrurile cap la cap.

— Mda, presupun că Larry Holmes ar fi rezolvat cazul ăsta.

— Îi urmărești pe pugiliști? zice Silvestri, chicotind.

— E un sport de gentlemani, la urma urmelor.

— Corect. Te supără dacă îmi iau cina? Îmi ghiorăie mațele.

— Dă-i drumul.

Silvestri bagă mâna sub scaun și scoate o pungă. Ia din ea un borcan, îi deschide capacul și dă drumul unui val de duhoare.

— Doamne, omule. Ce s-a împuțit?

— Varza.

VP - 145

Ia o îmbucătură mică și începe să mestece rar.

— Uneori mă îngrijorezi de-a dreptul.

— Nu te frământa pentru mine. Eu am grijă de mine, frate. Vrei și tu?

— Doamne ferește, omule. Nu.

— Nu e decât kimehi20. E fermentat.

— Știu ce e kimehi. Ești fan, nu?

— Da, de unde! E groaznic. Dar e minunat pentru mațe. Probiotice.

— Crezi în treburile astea?