Mă agăț de ideea aceasta spontană.
— De fapt, cred că mă paște o viroză. S-ar putea să nu mă duc la lucru mâine, dacă mă simt tot așa.
— Vai, iubito. Trebuia să spui. Bagă-te în pat. Îți încropesc eu ceva. Supă
de roșii și brânză la grătar?
Drăgălășenia lui obișnuită mă pune în alertă. O prostie, pentru că a avut grijă de mine în același fel minunat când am mai fost bolnavă, de o sută de ori până acum. Se poartă firesc, așa e el. Sau a jucat teatru mereu. Îndoiala mă face să mă simt aiurea.
— Sunt bine, serios. De fapt, mi-ar plăcea să comandăm ceva și să ne uităm din pat la un film.
— Sună minunat, zice Paul, dar zăresc cum îl încearcă o fărâmă de ezitare.
Deși, trebuie să fac un duș. A fost o zi lungă și sunt împuțit.
Îi cercetez chipul și văd că i-a rămas o mică urmă de cremă de ras, fix la lobul urechii. Părul îi e umed și miroase a gel de duș, din cel pe care îl folosește la sală. Costumul pare luat proaspăt de pe umeraș. Mă duc la bucătărie, ca să-l pot urmări de la distanță. Te văd, Paul.
Revin și îi întind un pahar de vin, ca să îmi justific plecarea de pe canapea, și Paul îl ia recunoscător.
— Du-te și fă un duș și relaxează-te. Eu o să comand ceva de mâncare și e rândul tău să alegi filmul.
— Sigur te simți bine? Mie mi se pare că ești așa, nu știu cum să spun, puțin absentă? Știu că ultimele zile au fost stresante. Dar o să răzbim, așa cum facem întotdeauna.
Observ cu câtă grijă își alege cuvintele, sperând cu disperare ca eu să nu vreau o discuție serioasă, în clipa de față.
— Sunt ok. Și eu sunt epuizată, a fost un calvar azi la muncă.
Ce ușor mințim amândoi. Îmi aud cuvintele rostite cu încredere, ieșindu-mi din gură atât de convingător, încât aproape că le cred eu însămi. Paul VP - 123
surâde și dă din cap, trecându-și mâinile prin păr. Își bagă mâna în buzunarul interior al hainei, își scoate telefonul și se uită la el. Fruntea i se încruntă și ceva întunecat îi trece peste chip. Își revine când vede că mă uit la el.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, nici vorbă. E Wes.
Se uită iar la ecran, distrat, și glisează. Într-o clipă, se întoarce cu spatele la mine și o ia spre dormitor.
De cum intră la duș, încep să-i umblu în geanta cu care a fost plecat, caut orice fel de indicii despre weekendul petrecut departe de casă. Toate lucrurile din ea par standard, până și costumul de baie și loțiunea de plajă.
Toate, mai puțin eșarfa roșie, pe care o desfac rapid ca să-mi confirm ceea ce bănuiesc deja că este în ea. Pistolul, despre care Paul îmi spusese că l-a aruncat și că nu mai trebuie să ne gândim la el. Mă întreb de ce avea Paul nevoie să ia cu el un pistol, într-o călătorie de weekend, ca să nu mai vorbim despre faptul că a trecut prin controlul de securitate al aeroportului. Totuși, nu pot să-l întreb nimic. Pun arma la loc în bagaje și mă duc în dormitor, în speranța că mai am timp să-i verific și telefonul.
Nu îl găsesc în haina agățată de ușă. Și nici în vreun alt loc dintre cele unde stă de obicei. Nu știu câtă vreme mai am. Mă așez în genunchi, în patru labe, și mă uit dacă nu a căzut sub pat, dar îmi dau seama că Paul l-a luat cu el în baie.
Ușa e crăpată și îl aud cum cântă, în spatele perdelei. O împing mai tare și, prin aburii dușului, văd telefonul așezat într-un colț. Nu apuc să-l iau, pentru că Paul își ițește capul de după perdea și mă vede, în oglindă, privindu-l din prag.
— Ștrengărițo, zice, zâmbind.
Fii jucăușă. Nu știe nimic. Îl ațâț din ochi o clipă, două, îi fac semn, mă
răsucesc pe călcâie și mă întorc, rapid, în living. Îi scot laptopul din geanta de calculator și îl deschid repede. La lista căutărilor, ultima pagină deschisă
este un articol din „The San Francisco Chronicle” despre un accident în timpul unor scufundări din Jamaica. Copiez linkul, mi-l trimit pe email din contul lui Paul și apoi șterg emailul din folderele „Trimise” și din „Recycle Bin”. Îi verific emailurile, dar nu găsesc nimic ieșit din comun. Dau click pe adresa lui IP și notez repede informațiile pe telefonul meu.
— Matu?
Cu inima în gât, închid calculatorul și îl îndes înapoi, în geanta lui.
— Poți să vii aici un minut? Trebuie să vorbim.
A ieșit de sub duș. Cunosc bine tonul pe care îl are vocea lui. Este tonul care spune că mă vrea goală și cu fața în jos. De mult nu i-am mai auzit vocea VP - 124
asta și sunt surprinsă. Îmi e groază de ce mi-ar putea face, dar sunt prea speriată ca să-l refuz. Îmi desfac fermoarul rochiei în timp ce mă îndrept spre dormitorul nostru.
Telefonul e pe noptiera lui, fix sub ochii mei. Mâinile lui calde îmi cuprind strâns șoldurile și dictează ritmul. Mă uit la el peste umăr, ca să nu creadă că
sunt absentă, dar Paul e cu ochii închiși. E prea absorbit de propria-i imaginație, ca să observe măcar că și eu sunt cu mintea mai mult aiurea. Nu pot să-mi iau privirea de la ecranul telefonului, care dă pe dinafară de mesaje, prea departe ca să văd de la cine sunt sau ce spun, însă destul de aproape ca să le văd cum apar, unul după altul.
* * *
Mă trezesc cu senzația că am capul plin de apă de mare și de nisip. În timpul filmului mai mult am moțăit, din cauza pastilelor. Am exagerat și nu trebuie să mai procedez în felul acesta. Am fost așa de pornită din pricina textelor de pe telefonul lui, care exploda de atâtea mesaje, că am pisat un Hydrocodone și l-am tras pe nas, în timp ce Paul îl plătea pe tipul cu mâncarea. Nu-mi aduc aminte despre ce a fost vorba în film, doar că era unul foarte vechi, pe care Paul și-a amintit că îl văzuse cu tatăl lui. E limpede că se gândește la părinții lui.
— Iubire, chiar că nu te simți bine, îmi șoptește, în timp ce mă ia în brațe și mă duce în pat. Abia dacă ți-ai putut ține ochii deschiși și ești transpirată
toată. Și de mâncare aproape că nu te-ai atins.
Îmi țin mâinile pe după gâtul lui și felul în care mă ridică și mă ține în brațe aproape că mă face să uit totul. Trează acum de-a binelea, îmi amintesc imediat și mi se face greață. Dar am lucruri importante de terminat.
Duff și Paul sforăie amândoi lângă mine. Cearșafurile și pătura sunt deja date la o parte de pe mine, din cauza căldurii emanate de trupurile noastre, așa că reușesc să mă dau jos din pat, fără să deranjez prea mult valurile de așternuturi și perne. Pășesc fără zgomot pe covor și las să-mi alunece în palmă telefonul lui Paul, de pe noptieră. Ajunsă în living, mă sprijin cu spatele de șemineu, cu umărul proptit în statueta rece a leului desperecheat.
