și altele, care lipseau, reapar. Săptămâna trecută, am găsit inelul meu de VP - 151

logodnă pe savonieră, ca și cum acolo fusese tot timpul. Azi dimineață, colierul cu turturele era înapoi în cutia cu podoabe, descâlcit și cumva deasupra restului bijuteriilor mele.

A durat câteva săptămâni până să mă gândesc la faptul că Paul se joacă

de-a lumina de gaz21 cu mine. Dacă a fost în stare de toate acele minciuni și secrete în ultimul an, cine ar putea spune că s-ar sfii să se amuze puțin cu sănătatea mea mintală, înainte de a pune capăt căsătoriei noastre? Se răzbună pentru că i-am ucis iubita? Pentru că îi stau în drumul spre noua lui iubire? Cu cât ajung să știu mai multe despre noua lui viață, cu atât mă

gândesc mai abitir la câtă satisfacție mi-ar aduce să-l fac să sufere. De ce n-ar fi valabil același lucru și pentru el?

Singurul lucru bun în faptul că avem o casă bântuită este că am motiv să

plec de aici în fiecare zi. După toate nopțile în care dorm doar pe jumătate și mă trezesc de îngrijorare, privesc cum răsare soarele și aștept să vină ora când pot să scap de pericolul tot mai insinuant din casa noastră și să o supraveghez, în siguranță, pe a ei.

* * *

În prima seară când m-am dus la ea acasă am fost neglijentă. Mi-am pus adresa pe GPS, fără să mă gândesc nicio clipă că Paul s-ar putea să o vadă, dacă îmi lua mașina. Se făcuse aproape ora 8 p.m. când am ieșit în grabă din magazinul de bijuterii și, fără să-mi amintesc vreo iotă din drumul cu mașina, am oprit în dreptul casei în stil colonial, demodată și având mare nevoie de un strat nou de vopsea, și am parcat vizavi. Nu erau mai mult de opt kilometri până la noi acasă. Luminile erau aprinse și, din când în când, zăream crâmpeie de mișcare înăuntru. Mașina lui Paul nu era acolo, dar simțeam că locul acela este important pentru el. Stând acolo, în întuneric, m-a cuprins brusc o undă de inventivitate. M-am simțit energizată de scopul pe care îl descoperisem.

A doua zi dimineață m-am sculat ca de obicei, gata de muncă. Când a plecat Paul, am luat un Uber până la o agenție Avis situată la două orașe distanță. Am închiriat mașina cea mai discretă pe care o aveau și care respecta specificațiile mele, închisă la culoare, cu geamurile fumurii. Am primit una neagră, care nu ieșea cu nimic în evidență, gata să se piardă în mulțimea de alte mașini din trafic. Erau atât de mulți șoferi pe șosea acum, care zăboveau în fața sediilor de firme și în fața caselor, așteptându-și pasagerii, încât mi-am imaginat că voi putea să mă integrez foarte ușor. Îmi cumpărasem de pe ebay chiar și un autocolant de Uber și cerusem să-mi fie 21 Gaslighting — reprezintă o formă de abuz de ordin psihologic, în care victima este manipulată astfel încât să-și pună la îndoială propria memorie, percepția și sănătatea mintală (după tema și numele filmului Lumina de gaz, 1944).

VP - 152

expediat peste noapte. E uimitor cât de ușor este să te dai drept altcineva.

În zorii zilei am condus mașina închiriată până la casa ei și am rămas acolo, supraveghind-o o zi întreagă. Am urmărit mișcările și mesajele lui Paul de pe telefonul lui și nu am văzut nimic suspect. La 4.30 p.m. mi-am dat seama că stăteam acolo de aproape șase ore, fără să fi mâncat nimic și fără

să merg la toaletă. Pe tot timpul supravegherii luasem cantități mici de Xanax, dar mă abținusem de la orice analgezice, știind bine că nu trebuie să

mă droghez și să risc să adorm sau să fiu trasă pe dreapta în drumul de întoarcere spre casă. Am fost dezamăgită când am dus mașina înapoi în parcarea agenției de închirieri din centrul comercial și m-am întrebat dacă

nu cumva mi se rupsese filmul în Uber, când mă înapoiam acasă. Am simțit însă un nou impuls plin de posibilități, când Paul i-a trimis Danei un email în care îi spunea că așteaptă cu nerăbdare să o vadă a doua zi.

Am parcat în apropiere de casa ei, dar mai departe decât o făcusem cu o seară înainte și când am văzut jeepul lui Paul apropiindu-se, din sensul opus, mi-am ținut respirația. Paul a coborât din mașină și și-a trecut mâinile prin păr, în timp ce se apropia de o ușă laterală, lângă garaj. Mergea cu un pas vădit însuflețit, ca și cum abia aștepta să parcurgă mai repede aleea pentru mașini. Am presupus că din casă va ieși o femeie și îi va sări în brațe. Nu s-a întâmplat nimic așa de dramatic, dar Paul a apăsat pe clanță și a intrat, fără

urmă de ezitare. Gestul lui atât de simplu, de subtil și de lipsit de ezitare, mi-a smuls inima din piept.

Mi-a trebuit un minut să-mi recapăt suflul și să mă opresc din tremurat, destul cât să pornesc motorul și să mă îndepărtez. Mi-am imaginat-o pe noua amantă a lui Paul privind pe fereastră și comentând despre mașina care stătuse parcată în fața casei ei, două zile la rând, îndemnându-l să mă

înfrunte și să mă demaște. Scena se derula alert în mintea mea și mă făcea să

tremur de umilință. Am jurat să nu mă mai întorc niciodată și am apăsat accelerația, îndepărtându-mă de casă.

Era să apăs frâna până la fund, însă, când am zărit cele două chipuri familiare, într-o mașină, la câteva case mai jos de a ei. Detectivii făceau și ei același lucru pe care îl făcusem și eu câteva momente mai devreme. Nu îi observasem, pentru că eram atât de concentrată asupra lui Paul. Am tresărit la gândul că s-ar putea să mă fi văzut, dar cei doi priveau atent, strict peste umărul meu.

Vederea lor mi-a confirmat că aveam de ce să fiu acolo. Paul era în egală

măsură suspectul lor, dar și al meu.

* * *

Sunt parcată, iar, în fața casei ei. După zile de supraveghere și de așteptare, încă nu am văzut-o. În ultimul timp, dorința să o zăresc măcar o VP - 153

clipă e mai puternică decât pofta mea de pastile. În pofida promisiunilor de a înceta să mai vin aici, mă trezesc oprind în raza vizuală care acoperă ușa ei principală. Îl văd cum intră pe aleea pentru mașini, cum pășește netulburat pe potecă și intră pe ușa laterală, ca de atâtea ori deja. Ca și cum ar locui acolo.

Până acum nu am avut destul curaj să rămân până când pleacă Paul.

Astăzi o voi face. Și astăzi o să aștept, cât o fi nevoie, ca să o văd. Mi-am strâns părul și l-am băgat sub o perucă blondă, pe care o am de la o sărbătoare de Halloween de acum câțiva ani. Mi-am pus ochelarii cu lentilele cele mai închise la culoare pe care i-am găsit și mi-am ridicat părul într-o șapcă cu emblema NY Yankees, trasă cât am putut mai pe ochi, fără să-mi obturez vederea. Sunt oarecum conștientă că am lăsat lucrurile să meargă

foarte departe și că totul e sărit de pe fix. Minciunile despre cum merg în fiecare zi la muncă, urmărirea pe telefon și supravegherea, iar acum, deghizarea. Nici măcar eu nu mai pot să justific acest comportament. A început ca o obsesie a mea, dar s-a transformat într-o obișnuință. Nu mă mai recunosc nici eu însămi; nu m-aș recunoaște nici dacă mi-aș scoate peruca și ochelarii.

Mă uit pe șosea, după detectivi, dar nu i-am mai văzut de atunci, de prima dată când am dat peste ei. Mă întreb dacă îl mai urmăresc și ce cred ei că

face Paul. Oare știu despre această viață dublă a lui? Nu e ilegal să fii un șarpe trădător și mincinos; dar nici nu mai poți susține că ești un tip sincer.

Acum îl prind cu minciuna zilnic. Despre unde se duce și unde a fost. M-am gândit să-l urmăresc până la Cold Spring, unde a mers aproape în fiecare zi, dar încă nu mi-am făcut curaj. Este mult de condus și nu am încredere că n-aș fi prinsă.

Urmăresc ziarele să văd dacă mai apar informații noi despre Sheila sau Sasha, dar articolele despre disparițiile lor au fost eclipsate în ultimele două

săptămâni de potopul de narcomani care au suferit supradoze, peste tot pe insulă. Fântâna cu produse farmaceutice a secat și vremurile disperate îi împing pe oameni să-și satisfacă patimile cu orice preț. Acum există atât de multe vești proaste în fiecare zi, încât două femei care au dispărut reprezintă, deja, o știre fumată.

E amiază, mai devreme decât orice moment în care apare Paul. E destul de consecvent și i-am învățat obiceiurile. Cu tot timpul liber pe care îl am, mai nou, am ajuns expertă în pânda perseverentă. Sunt multe lucruri pe care le aflu despre mine, de când am renunțat forțat la slujbă și unul dintre ele este faptul că atunci când munceam tot timpul nu reușeam să mă opresc și să-mi analizez viața. Tot răul e spre bine.

Îmi place să fiu observator mai mult decât aș fi vrut. M-am pregătit VP - 154

pentru câteva ore de așteptare și caut prin noul meu laptop după ceva de ascultat. Mă gândesc să ascult o carte audio despre autoperfecționare sau un podcast care să mă motiveze să trec într-o stare de spirit diferită. Mă

hotărăsc pentru un serial polițist despre crime nerezolvate. A devenit o sursă de alinare să ascult despre vieți mai rele decât a mea.

„De regulă, bărbații își ucid soțiile din motive pragmatice: ca să scape de căsătorie, adeseori din cauza unor aventuri extraconjugale; banii, drogurile și alcoolul reprezintă, foarte des, un factor extrem de important. Femeile care își ucid soții sunt mult mai pasibile de crime pasionale. În cazul crimei lui Stryker, motivele soțului, Roy Stryker, au fost toate cele de mai sus”.

Ascult de zece minute cum prezentatorul descrie scena, când zăresc în oglinda retrovizoare jeepul lui Paul apărând în capătul străzii și apropiindu-se. Vine din direcția opusă celei obișnuite și trebuie să mă las în jos, să

alunec în scaun, în timp ce trece pe lângă mine și trage mașina drept în fața garajului. A progresat, nu mai oprește pe alee.

Coboară din mașină, cu aerul senin, și merge la portiera din spate. Stau cu nervii încordați la maximum, în timp ce el scoate din spate un obiect cu o formă familiară și îl reazemă de ușa garajului, cu fața înspre mine. E o plăcuță pe care scrie „De Vânzare”; are numele lui, fața lui și numărul de telefon, lăbărțate pe fundalul alb. Pentru o fracțiune de secundă mă relaxez la gândul că, în tot acest timp, Paul a venit la casa asta în interesul slujbei.

Desigur. Vinde casa și se întâlnește regulat cu proprietarul. Decid să nu mă

gândesc prea mult la bijuteria inscripționată care m-a adus aici.

Cu o lopată de grădinărit în mână, îndemânatic, sapă două scobituri în gazon. Pare mulțumit când pune pancarta și fixează ambii piloni, înfigându-i cu ciocanul în iarba de la bază. După ce așază la loc pământul și iarba dislocate, apare o mașină, pe care am văzut-o de câteva ori parcată pe alee, și trage pe locul unde oprește de obicei Paul. Acesta se ridică și face cu mâna.

Îi văd zâmbetul, în timp ce se îndreaptă spre mașină și îi întinde o mână

femeii despre care nu pot decât să presupun că este Dana, ca să iasă de pe locul șoferului. Mai înaltă decât el, femeia este izbitor de drăguță. Nu se sărută, dar Paul își pune mâna pe brațul ei, cu un gest familiar atât de delicat, că mă face să tresar. Îl văd ocolind mașina până în spate, de unde începe să descarce pungile cu alimente și le cară pe alee spre intrarea principală a casei. Femeia s-a dus la bancheta din spate și mă uit cum se apleacă înăuntru după ceva. Soarele de după-amiază se reflectă în parbriz.

Paul se duce la ușa din față și dispare în interior. Femeia e tot aplecată

înăuntrul mașinii și observ că e foarte slabă. Poartă blugi eleganți și ghete cu toc. Când face un pas, iese din mașină și se îndreaptă de spate, mi se taie respirația și inima îmi stă în loc.