Fata se îmbujorează iar.

— Hai, măi băieți…

Mă aplec și eu puțin spre ea.

— Înainte să plecăm, mai e ceva ce-ți amintești?

Stă o clipă pe gânduri.

— Păi, nu prea. Cum am zis, în afară de faptul că a distrus camera, a fost super drăguță.

Apoi, încet, capătă o mină preocupată.

VP - 149

— Stai așa, nu e periculoasă sau ceva, nu?

Îmi ridic mâna cu palma deschisă.

— Ei, suntem aproape siguri că nu reprezintă un pericol public.

Îmi duc mâna cealaltă la buzunar, scot o carte de vizită și i-o întind.

— Oricum ar fi, vrei, te rog, să ne suni dacă o mai vezi sau dacă îți mai amintești ceva care ne-ar putea fi util?

— Absolut, domnilor detectivi.

Silvestri șterge recepția cu palma și încheie:

— Gina, ne-ai fost de mare folos. Mulțumim foarte mult. Sper să nu mai ai probleme în restul turei.

— Mersi, băieți. Și voi la fel. Și aveți grijă.

Douăzeci și nouă

REBECCA

Au trecut două săptămâni de când am fost la magazinul de bijuterii. Două

săptămâni în care m-a trezit alarma telefonului, m-am îmbrăcat, fie direct pentru serviciu, ca de obicei, fie pentru antrenamentul de la Lotus Pedal, de dinaintea slujbei. Mi-am pregătit gustarea de prânz, ca de obicei, m-am prefăcut că îmi citesc emailurile dimineața, la cafea, și am inventat zile cu ședințe maraton. Mă tot aștept să se petreacă inevitabilul și Paul să mă

prindă cu minciuna, dar el e prea absorbit de propriile minciuni, ca să bage de seamă. Ne luptăm în fiecare zi să părem că ne-am revenit complet la normal. Paul e preocupat și… ocupat, dar în același timp, e mai relaxat și mai fericit. Eu, dimpotrivă.

Casa noastră nu mai e sigură. În cele mai multe dintre nopți zac întinsă

lângă el, incapabilă să dorm, pentru că mi se pare că o aud pe Sheila târându-se pe covor, spre mine. Dacă reușesc totuși să adorm, mă trezesc în fiecare noapte pe la ora 3 a.m. cu senzația că e cineva în casă și asta mă dă

jos din pat de fiecare dată. Traversez fiecare încăpere în liniște, trag la o parte perdeaua de la duș, mă uit după draperiile din living, ca să depistez orice posibil intrus de prin dulapuri și de sub pat. Singura prezență pe care o descopăr sunt eu însămi, din ce în ce mai instabilă, cu fiecare noapte ce trece.

Ca să-mi evaluez sănătatea mintală, sau lipsa ei, înainte să mă bag în pat am tot făcut poze cu telefonul, în fiecare cameră, și le compar cu felul în care arată la lumina zilei. Nu sunt nebună. Ușile dulapurilor și sertarele care erau VP - 150

perfect închise sunt întredeschise. Robinete pe care nu le-am deschis curg și ferestre pe care le-am închis se deschid, misterios, peste noapte. De câteva ori, am auzit zgomote prin casă, ca și cum cineva s-ar deplasa încet și precaut prin fiecare cameră, dar nu am vrut să-l trezesc pe Paul, pentru că

nu eram pe de-a-ntregul sigură că zgomotele nu erau doar în capul meu.

Într-o dimineață, am trecut în revistă imaginile din noaptea anterioară și, în living, am surprins o străfulgerare, ceva din fundal, în spatele draperiei. O

umbră aproximativ de mărimea și forma unui om. Măresc imaginea și îmi e greu să spun, după fotografie, dacă silueta pe care o văd este mai mult decât umbra a ceva lipsit de viață. Cu cât o examinez însă mai mult, cu atât mai tare aduce cu silueta cuiva cam de aceeași înălțime cu a mea.

Rezist cu greu pornirii de a-i mărturisi lui Paul. Se pricepe foarte bine să

desființeze și să blocheze acele gânduri care nu-i sunt de folos. Sheila, detectivii, adevărul despre cum își petrece ziua, toate sunt subiecte interzise. M-am învățat minte odată, după câteva nopți fără somn, o dușcă

bună de vin și cam prea multe pilule de Percocet. Paul adormise cu capul pe pieptul meu. Eu ascultam cum îi bate inima și mă simțeam mai apropiată de el, aveam o cu totul altfel de stare decât furia mea obișnuită.

— Paul?

— Hmmm?

— Tu crezi în fantome?

— Matu, fii serioasă.

— Ce? Tu crezi în viața de după moarte?

— Nu.

— Deloc?

— De niciun fel. Nu cred nici măcar că ar trebui să ne pierdem vremea vorbind despre fantome, darmite să mai și credem în ele.

— Noi doi nu vorbim niciodată despre chestiile astea.

— Haide, scumpo, discuția asta e copilărească.

— Da’ ce zici dacă suferă cineva o moarte violentă și rămâne blocat între viața asta și locul unde este viața de apoi? Ce crezi…?

— După logica asta, tu și cu mine am fi văzut deja vreo șase fantome printre noi.

— Paul, poate că eu chiar am văzut.

— Matu. Refuz să port această conversație.

— Păi, tehnic vorbind, chiar o porți.

— E o prostie. Indiferent ce crezi că ai văzut, e doar în mintea ta.

Nu mai aduc vorba despre asta cu el. Dar nu pot ignora faptul că în ultima lună s-au întâmplat lucruri stranii. Continuă să dispară mici lucruri din casă