privească în timp ce minte. Lasă o mână pe capul lui Duff și începe să-l scarpine după urechi, iar cealaltă și-o pune pe coapsa mea și mă scarpină
ușor, ca și cum nu-și poate mișca mâinile decât simultan.
— Cum e proprietatea?
Am senzația că Paul conduce conversația în cu totul altă direcție decât călătoria pe care a făcut-o.
— Una cu vedere spre plajă, la South Sag, în Crestriew. Patruzeci și patru de milioane cerute. Cumpărătorul a urcat direct la cincizeci, fără să o vadă cu ochii lui. Proprietarul este un vechi prieten din liceu al lui Wes.
Își întoarce privirea spre mine. Dacă minte, o face superb.
— Mamă. Asta da captură. Dar nu pari foarte entuziasmat.
Paul nu doar a primit o slujbă și a scăpat din criza vârstei de mijloc, ci a primit o slujbă la care se pricepe foarte bine. Cu un comision de nivelul acesta, sunt complet uluită. Cât de mult îi trebuie? Se naște în mine urma unei îngrijorări de soție. Până acum, nu mi-a trecut prin minte că Paul s-ar putea să aibă datorii mari față de cineva. Este de mirare, pentru fiica unuia care a fost perpetuu îndatorat cuiva și care, „de frică”, se ascundea mereu de
„cineva”. Îmi dau seama că, poate, banii lipsă nu au legătură cu noua târfă
din viața lui. Presupun, totuși, că nu sunt minciuni care se exclud reciproc.
Urmele devin tot mai adânci, cu cât încerc mai tare să le ascund.
— Comisionul e uriaș, dar va dura un an sau doi până ce se vor perfecta actele pentru casă. Tipul care a deținut-o e un puști a cărui avere a fost gestionată de un fond fiduciar; a devenit dealer de droguri și a folosit casa moștenită drept depozit de tranzit pentru cantități uriașe de droguri.
Ascundea pur și simplu marfa în pereți. Produse farmaceutice în cea mai mare parte. Nici măcar nu avea nevoie de bani, fac pariu că a făcut-o doar pentru că s-a uitat la prea multe episoade din Breaking Bad. DEA15 a făcut praf casa. Pereții, podeaua, tot. Până când tipul nu este judecat și nu i se blochează toate bunurile, casa nu poate fi curățată, inspectată sau vândută.
Încerc să nu mă las prea distrasă de ideea tuturor acelor pastile care zac 15 Drug Enforcement Administration (DEA) — Departamentul de Combatere a Drogurilor.
VP - 121
în pereți și cât de multe fuseseră confiscate. Irosite. Nu insist prea mult cu el nici pe „curățenie”. Mai bine să nu știu.
— S-a tot scris despre asta în Post luna trecută.
O spune ca și cum i-ar vorbi unei ființe umane funcționale, care a petrecut destul din viață în abstinență și care poate fi interesată de nelegiuirile altora.
Fiecare fibră din mine este stimulată de endorfine. Mă trag mai aproape de el și mă culc la pieptul lui. Ca o piesă de puzzle care se potrivește pe locul ei.
Îmi place să-i simt mâna pe piciorul meu, apoi pe față și pe ceafă. Mi se face pielea de găină din cap până în picioare. Pilula de Oxy și-a făcut pe deplin efectul și mă topesc, în mâinile lui, pe canapea. Vreau să-i simt pe mine și mâna cealaltă. Să o plimbe de-a lungul trupului meu, în sus, spre gât.
Oare m-aș lupta cu el dacă m-ar sugruma? Simt cum mă locuiesc personalități multiple, încerc să contopesc senzațiile disparate într-o singură ființă, coerentă.
— Cine e ofertantul?
— Habar nu am. Au trimis un avocat. Tipul mai era și al dracului de dubios, pe deasupra. A fost bizar, abia dacă a vorbit. A făcut o groază de fotografii cu telefonul și a plecat fără să ne spună nimic. Pe urmă, o oră mai târziu, ne-a trimis un mesaj cu oferta. Casa nici nu a fost listată încă, și Wes nici măcar nu a primit un răspuns clar despre cine ne-a recomandat cumpărătorului.
— Hmm.
Îmi pierd puterea articulării, dacă mai continuă conversația asta. Duff își mută capul de pe piciorul lui Paul pe bucata de canapea care ne desparte. Ne punem amândoi mâna pe capul și pe urechile lui și, când o facem, degetele ni se împreunează. Paul nu spune nimic.
— Mai ai vreo veste de la detectivi?
Îmi aleg cu atenție cuvintele, nici nu sunt convinsă măcar că e sigur să
vorbim despre ei, dar știu că vizita lor reprezintă doar unul din turma de elefanți care ocupă spațiul din sufrageria noastră bej.
— Rezolv eu. Nu te preocupa. Detectivii nu sunt o problemă. Tu continuă
să faci ce faci tu de obicei. Du-te la serviciu, du-te la antrenamente, plimbă
câinele. Dacă nu facem nimic ieșit din comun, nu există niciun motiv să se mai țină după coada noastră.
Vorbește sacadat și, din fericire, e prea distras ca să observe că m-am încordat când a pomenit de serviciu. Trebuie să continui aparența de obișnuință și normalitate, nu doar pentru polițiști, ci și pentru el.
Apoi, ca o completare, spune:
— Matu, ia-o mai ușor cu analgezicele. Acum am nevoie să fii cu mintea limpede.
VP - 122
Încerc să nu par jignită. Paul arareori bagă de seamă că folosesc pastile, dar când se întâmplă, mă gândesc că, poate, nu reușesc să-mi ascund secretele atât de bine pe cât cred eu. Mă străduiesc să nu-i arăt că nici el nu poate să le țină ascunse.
— S-a mai întâmplat și altceva azi?
Cuvintele îmi zboară de pe buze, independent de restul ființei mele, care ne privește cum stăm pe canapea, în timp ce câinele nostru și minciunile noastre se odihnesc confortabil între noi. Paul se uită la mine straniu și, atunci, îmi schimb atitudinea. Rahat, trebuie să mă port normal.
— Matu, ești bine? Tu ce-ai făcut azi? La slujbă e totul ok?
— A, sunt ok. La muncă toate sunt ca de obicei. Sunt doar obosită.
