— Desigur. E știință, omule. Prebiotice și probiotice. Te pun pe roate.
— Stai așa, ce sunt prebioticele?
— Te ajută să digeri probioticele. Îți aranjează stomacul într-un fel de buclă. Sparanghelul și usturoiul pe care le-am mâncat mai devreme?
Prebiotice bune.
— Hmm. De unde ai aflat tu toate astea?
— Am citit despre ele, pe vremea când chiar învățam să gătesc. Am avut ceva timp la dispoziție.
— Când a fost asta?
— Când a plecat doamna mea.
— Ea se ocupa de gătit, nu?
— Nu, mă ocupam și eu de bucătărie. Dar, după ce a plecat ea, mi-am dat seama cum să am mai bine grijă de mine.
— Hmm, fac eu.
Partenerul meu rămâne multă vreme tăcut, apoi continuă:
— Cu sosul am avut al dracului de furcă. După ce și-a luat ea tălpășița, am analizat și am cântărit câteva lucruri. Am schimbat unele obiceiuri. E
inevitabil, ca să trăiești sănătos.
— Te înțeleg, zic, întorcându-mă spre el. Încă te ții tare?
— Cu sticla? Mda, totul e în ordine.
— Mă bucur să aud.
— A, ia te uită.
Îi urmăresc privirile spre veranda din față a casei, unde se aprinsese lumina de deasupra ușii. După o clipă, aceasta s-a deschis. Paul Campbell iese, urmat de o femeie care părea să fie aproape de șaizeci de ani.
— Asta ce mai e? întreabă partenerul meu.
Campbell a luat-o la braț pe femeie și amândoi merg spre aleea pentru mașini.
— Interesant, conchid eu.
20 Fel tradițional coreean, garnitură foarte picantă, făcută din legume fermentate în saramură, mai ales varză, ridichi, boia iute, ceapă verde, usturoi, ghimbir și jeotgal (fructe de mare sărate).
VP - 146
Când se apropie de jeepul lui Campbell, femeia se înclină și amândoi se îmbrățișează lung. Schimbă doar câteva cuvinte, apoi se sărută pe obraz, Campbell se urcă în mașină și pornește motorul.
— Foarte intimi, ăștia doi, zice Silvestri, apoi se întoarce spre mine cu ochii holbați. Se pare că tipul a fermecat-o definitiv pe mamaie.
— Chiar că și-a luat în serios rolul de „familist”. Omul e plin de surprize.
Femeia îi face călduros cu mâna lui Paul Campbell, în timp ce el dă cu spatele, iese de pe alee și virează spre stradă.
Pornesc și eu motorul.
— Hai să vedem unde ne duce animalul ăsta.
* * *
Eram la jumătatea drumului înapoi, spre Stony Brook, când sună mobilul lui Silvestri.
— Detectiv Silvestri… Da, da… Serios?… Bine, perfect… Da, dă-mi-l.
Bagă mâna în torpedo, scoate un pix și un șervețel de la magazinul de delicatese și notează.
— Minunat… Îmi vine să te sărut… Mulțumesc, de o mie de ori.
Închide telefonul, cu un zâmbet încremenit pe chip.
— Care-i treaba? întreb.
— Ei, e o fază din acelea veste bună/veste proastă.
— O să risc. Vestea proastă mai întâi.
— Deci, așa ești tu, în general, genul de tip „vestea proastă mai întâi” sau e doar…
— Silvestri, stau ca pe ace.
— Trebuie să întorci mașina.
— Unde mergem?
— La Huntington. Tocmai s-a făcut o plată, cu cardul de credit al Sashei Anders.
* * *
Motelul e o chestie modestă. Intim, dar cu un aspect curățel. Ne apropiem de recepție și suntem salutați cu voioșie de o femeie tânără, abia ieșită din adolescentă.
— Bine ați venit la Huntington Inn. Domnilor, doriți să vă cazați împreună
sau separat, astă seară?
Partenerul meu face semn din cap în direcția mea și îi adresează tinerei o privire arogant de sigură.
— Ar vrea el.
