VP - 155

Duce în brațe un băiețel. Are probabil vreo trei sau patru ani, își ține o mână în gură și cealaltă, în părul ei des, negru și ondulat. Puștiul seamănă

foarte mult cu ea, dar părul e cu câteva nuanțe mai deschis. La culoare, părul seamănă mai mult cu al lui Paul. Încerc să alung din minte acest gând.

Paul iese din casă și se apropie de ei, pe alee. Femeia surâde, iar băiatul bate fericit din palme înspre el. Ea îl pune jos și copilul se repede să ia ceva colorat din iarbă. E o minge de fotbal marca Nerf. Paul și femeia stau umăr lângă umăr, discută și se uită la copil. Acesta aleargă în jurul lor, în cercuri, ca un câine ciobănesc, mânându-i tot mai aproape unul de altul cu fiecare tură. Paul spune ceva și ea râde, scuturându-și tot trupul. Este cu cel puțin zece ani mai tânără ca mine și nu pare să fi fost vreodată însărcinată sau să fi născut un copil. Simt cum îmi scade brusc tensiunea și un val de greață mi se împrăștie în tot trupul, pe dinăuntru și pe dinafară.

Băiețelul aleargă drept spre picioarele lui Paul, incapabil să se oprească

din inerție, odată ce și-a atins viteza maximă. Paul se apleacă și îl ridică

deasupra capului, spre surpriza totală și încântarea puștiului. Femeia se uită

la ei și râde din nou, privind pe furiș la telefonul ei, iar Paul și băiețelul se aleargă unul pe altul în jurul peluzei din față și încep să-și paseze unul altuia mingea de fotbal. Mă simt în cădere liberă. Mașina se comprimă în jurul meu și, ca și cum cineva a apăsat pe un întrerupător, începe să mă învăluie senzația că sunt zdrobită mortal.

Îl văd pe Paul fericit și degajat alături de puști și asta mă ucide. Sunt așa de copleșită, încât mă tem să nu vomit chiar aici, în mașină, așa că deschid geamul, să intre aer curat. Mă întind pe scaunul din dreapta și inspir adânc, până trece valul. Când se întâmplă, îmi șterg sudoarea rece de pe față și mă

ridic iar în scaun, să-mi continui supravegherea.

Dana se apropie de Paul și îi întinde telefonul la care se tot uitase. Apoi se duce la copil, îl ia în brațe, iar Paul ridică telefonul, să le facă o poză. Lasă

telefonul în jos și Dana se apropie de el, îi pune mâna pe braț și Paul îi arată

fotografia. Capul începe să-mi bubuie cu putere.

Paul arată spre pancarta pe care tocmai o plantase. Pe chipul ei se citesc emoțiile care o încearcă. Poate că e și surpriza, dar ușurarea și fericirea sunt evidente. Se apropie de Paul și îl îmbrățișează. Băiețelul se uită la maică-sa și își încolăcește brațele în jurul picioarelor amândurora, într-o îmbrățișare numai a lui. Acum râd cu toții. Par fericiți. Par o familie. O familie care nu poate fi împreună, pentru că eu le stau în cale.

Nu am nevoie să aud ce-și spun, ca să înțeleg ce văd. Răspunsurile la toate întrebările mele stau dinaintea mea, la fel de evidente cum este și semnul

„De Vânzare”. Trebuie să o spun cu voce tare ca să aud cuvintele.

— Paul are o altă familie.

VP - 156

Vorbele răsună în capul meu ca un țipăt, repetat iar și iar. Articulațiile degetelor mi s-au albit, strânse pe volan și eu tremur atât de tare pe scaunul meu, de furie, încât îmi clănțăne dinții în gură. Femeia și fiul ei îi fac semn lui Paul cu mâna, să vină după ei în casă. Paul închide ușa din fată în urma lui.

Văd clar că Paul își dorește să dispar și înțeleg de ce. Nu sunt paranoică.

Sunt în pericol. În toți anii în care am stat lângă el și în care mi-am lăsat la o parte visurile de a avea o familie, el și-a construit o astfel de viață cu altcineva. Iar eu îi stau în cale.

O să-mi ucid soțul.

Treizeci

PAUL

Azi era cât pe ce să mor.

Eram sus pe acoperiș cu Javier, puneam țiglele, când mi-a alunecat piciorul. Dacă nu mă prindea el de încheietura mâinii m-aș fi dus pe o parte și aș fi căzut pe grămada de pietre de jos. E doar vina mea, sincer. Mă zbat cu construcția casei acesteia, o ajut pe Dana cu vânzarea casei și încerc să fiu prezent acasă și, muncit între toate, sunt făcut praf. Dana a reușit să mă

aducă la o stare mintală excelentă, dar nu pot face mai mult de atât ca să pun piedică epuizării fizice, care mă dovedește. În ultima vreme am trăit momente de delir. Și aparent, nu sunt singurul.

Acum o săptămână, Rebecca m-a trezit cu niște tâmpenii despre fantome.

Nevasta mea, rațională până acum, pare să-și piardă controlul. Știu că este stresată la serviciu, din cauza măgarului ăluia de șef al ei, dar mă

îngrijorează și mai mult purtarea ei. Faptul că s-a rănit din nou la umăr a făcut-o să-și crească doza de analgezice și în ultima vreme este iritată și tremură. Îmi mai este teamă și că nu a reușit să treacă peste incident și mă

întreb dacă mintea ei nu scoate la suprafață amintirile acelea din copilărie.

Nu se simte bine și se poartă imprevizibil, pare crispată și epuizată. Mi-e teamă să o întreb ce se petrece; mi-e frică să nu o împing astfel într-un cotlon, unde nu aș mai reuși să ajung la ea. Descopăr că sunt din ce în ce mai nerăbdător să ies din casa aceea și să scap de viața asta.

Cu excepția faptului că am fost aproape de o moarte prematură, construcția merge ca pe roate, slavă cerului. Vremea aproape văratică ne-a dat un avans, dar căldura de la mijlocul lunii mai îmi sâcâie echipa. Din fericire, într-o săptămână ar trebui să terminăm cu acoperișul. O să fie bine VP - 157

să lucrăm la interior și să scăpăm de soare.

În așteptarea sezonului estival, piața imobiliarelor aproape că a stagnat, ceea ce e o binecuvântare. Lucrurile se domolesc. Problema mea cea mai mare o să fie să găsesc pretexte, ca să pot pleca de acasă în următoarele câteva luni, până termin proprietatea. Dar, dacă mai pot să țin lucrurile sub control încă puțin, s-ar putea să reușesc și să pot jongla cu toate mingile astea în aer.

Treizeci și unu

SILVESTRI

— Wolcott, tu și doamna aveți ceva plănuit pentru Memorial Day22?

Aerul condiționat din mașina de patrulă este singurul motiv pentru care pot să vorbesc despre începutul verii, fără să mă apuce furiile.

— Probabil că o tăiem la plajă. Doamna mea adoră plaja.

— Tu râzi de mine.

— Ce?

— Nu prea pot să mi te imaginez stând la soare.

— Da’ ce, sunt vreun albinos?

— Nu pot decât să mi-l închipui pe Mister Rogers23, cu afurisitele lui de cardigane.

— Trebuie să-mi iau de undeva vitamina D. Dacă stau aici închis, cu tine, sigur nu mă ajută.

— Mi s-a spus că sunt o adevărată rază de soare.

— Mda. Să crezi tu asta.

Se aude radioul cârâind:

— 10-1524 în desfășurare la Farmacia McNamara.