disponibile și miza continuă să fie tot mai mare.

Dau radioul mai încet și vocile devin doar un murmur slab, reconfortant.

Totul pare molatic și lent. Realizez unde mă aflu și un val nou de fericire nestăvilită mi se revarsă prin vene. Sunt în mașina oprită cu câteva imobile mai jos de casa lui Mark și a Sashei. Mașina lui Mark era parcată pe alee, în loc să fie la serviciu, așa cum estimasem, așa că m-am gândit să aștept până

pleacă. Trebuia să plece, până la urmă, dar, cum nu dădea niciun semn că ar avea de gând, am adormit lemn. Lipsa continuă de somn nu mă ajută să stau trează în timpul zilei, cu sau fără pastile.

Nu-mi vine să cred că e ora 5.30 p.m. Trebuie neapărat să-mi vin în fire.

Verific pe GPS locul unde se află Paul și văd că e în apropiere. Mesajele schimbate cu Wes mă pun la curent și aflu că nu au niciun fel de prezentări azi, iar Wes își începe weekendul în Montauk. Dar nu pot să mă concentrez prea mult asupra telefonului. Îmi vin în minte vremuri mai fericite, cu focuri pe plajă și înot noaptea, ca și cum mi s-ar derula amintirile fericite ale altcuiva. Mă gândesc la cât de bine ar fi acum să pot înota și îmi aduc aminte că Mark și Sasha au o piscină cu care s-au tot lăudat. Poate că o să mă

bălăcesc puțin, dar gândul dispare, ca topit. Îmi vine în minte scena de pe peluza Danei și unda de șoc a furiei dă năvală peste euforie. Îmi amintesc de ce sunt acum, aici.

Mulțumită felului în care Sasha s-a tot lamentat la vestiare despre ce memorie scurtă are, am deja cheia, pe care ea însăși mi-a dat-o. Întotdeauna am avut grijă să am dulapul suficient de aproape de al ei, așa că știu că

întotdeauna își folosește data de naștere pentru orice are nevoie de o parolă

sau de o combinație de cifre. În plus, nu s-a putut abține și s-a lăudat unor pupincuriste de-ale ei, la Lotus Pedal, despre cum soțul ei a fixat tot sistemul de alarmă al locuinței pe o parolă cu o combinație de cifre pe care ea și-o poate aminti ușor. Asta după ce a uitat codul de acces de atâtea ori, că lui Mark i s-a luat să tot primească acasă mașinile de patrulă ale companiei de securitate.

O să revin mâine, să-i fac lui Mark o vizită amicală și sper să nu fie acasă.

Treizeci și cinci

SILVESTRI

— Cine altcineva ar fi putut să fie, totuși? îl întreb pe partenerul meu.

— Nu știu. Ai mai văzut pe altcineva intrând sau ieșind de aici azi VP - 163

dimineață? întreabă și Wolcott.

— Mda, da’ hai să fim serioși. Sigur e Greene. E evident, cum sunt și firimiturile pe care le are pe barbă. Al dracu’ cretin, nu s-a găsit încă

gustarea care să nu-i fie pe plac.

Checul cu banane pe care nevasta lui Wolcott, Abby, îl pregătise pentru tot departamentul dispăruse din oficiul secției. Partenerul meu e scos din sărite.

— Ăstuia nu i-a explicat nimeni niciodată că respectul este motorul care face lumea să funcționeze?

— Nu te enerva. O să-i sifonăm benzina din rezervor, mai încolo. Asta o să

te facă să te simți mai bine, uriașule?

Îi sună telefonul.

— Wolcott, zice partenerul meu. Bine.

Se îndreaptă în scaun, apoi îmi aruncă o privire. Îmi șoptește, mimând din buze, legistul, și continuă să asculte cu atenție. Mă aplec spre el. Brusc, expresia de nerăbdare de pe chip îi e înlocuită cu una total perplexă.

— Chiar așa?

Se uită la mine și clatină din cap.

— Ok, mulțumesc pentru rezultatele rapide. Vă sunt sincer recunoscător, mai zice și închide.

— Ce-i?

Mă privește sceptic.

— Mă bucur că stai jos, când o să-ți spun.

Treizeci și șase

PAUL

— Nu pot să cred, zic, inspectând acoperișul terminat. Chiar o să dăm gata treaba asta.

— Da, șefu’, răspunde Javier, cu gândul aiurea.

El și băieții sunt lipiți de un radio portabil, fixat pe o capră pentru lemne.

Sandviciurile pentru micul dejun stau neatinse, în timp ce ei sorb fiecare vorbă a unui reporter.

Nu înțeleg spaniola destul cât să mă prind care e ideea, ce se petrece, dar atenția lor concentrată mă intrigă.

— Ce se întâmplă? îi întreb.

Javier se întoarce puțin către mine, dar stă cu o ureche la relatări.

VP - 164

— Au găsit-o pe femeie, în golf. E moartă.

Nu. Doamne, te rog, nu. Stomacul mi se face ghem. Mâinile îmi amorțesc și tremură necontrolat. Mirosul cârnatului de la micul dejun îmi ridică fierea până în gât. Simt cum măruntaiele mi-au luat foc, în timp ce extremitățile nu mai simt nimic. Inima pare decisă să-mi sară afară din piept.

— Șefu’, ești ok?

Acum Javier e atent doar la mine.

— Da, scuze. Am uitat ceva în mașină. Mă întorc într-o clipă.

Trebuie să fac un efort concertat ca să mă țin drept, în timp ce mă duc direct la jeep. Imediat ce ajung destul de aproape, mă prăbușesc peste portbagaj, aproape gata să cad. Îmi reglez respirația, ca să nu leșin. Rahat-rahat-rahat-rahat-rahat. Nu se poate să fie așa.

Reușesc să mă duc până la portiera din stânga și mă urc la volan. Îmi verific telefonul. Nimic de la Rebecca. Probabil habar nu are că universul nostru este pe cale să se năruiască.

Deschid aplicația de știri de pe telefon. Sunt disperat să aflu ce se întâmplă și, în același timp, îngrozit să aflu cât de complet distruși suntem.

Este imposibil ca această descoperire să ducă la altceva în afară de dezastru.