Renunț la bijuterie.
* * *
Traficul e mai rău decât mă așteptam și drumul îmi ia de două ori mai mult. Găsesc un loc de parcare și abia mai am puțin timp înainte de ora închiderii. Afară încă e lumină, iar pe stradă, lume destulă pentru a-mi stârni primele senzații calde, de apropiere a verii.
Când pășesc în magazin, acesta e ciudat de gol. Aud zgomote dincolo de ușa întredeschisă care dă în spatele lui. Mă apropii de vitrinele din sticlă și mă uit la colierele delicate din labradorit, piatra lunii și opal, încercuite de fire subțiri din aur, fiecare piesă încolăcită artistic în jurul unor bucăți de lemn adus de valuri. Mă uit prin magazin, cu senzația că nu s-a schimbat prea mult în ultimii douăzeci de ani. Chiar dacă, de fapt, nu l-am văzut decât seara, de pe trotuar, când m-am uitat înăuntru prin geamul vitrinei. Acum este prima dată când am pășit înăuntru, deși am trecut de multe ori pe lângă
magazin după seara aceea, când ne-am căsătorit.
Probabil că acela a fost cel mai frumos weekend din viața mea, dacă ar fi să aleg unul. În seara când am dat peste magazinul Illusions era foarte târziu, ne-am plimbat mână în mână și am vorbit ore în șir. Aveam mereu senzația că pur și simplu nu e timp destul, ca să ajungem să ne spunem tot ce am fi vrut să ne împărtășim. Eu eram euforică, pentru că Paul își părăsise în sfârșit soția și apăruse la ușa mea, insistând să ne căsătorim cât mai curând posibil. Trebuia să așteptăm patru luni, ca divorțul să se termine, dar Paul s-a mutat imediat cu mine. Ne căutasem împreună primul nostru apartament și aveam senzația că ne luăm relația de la început, așa cum trebuie.
După ce am fost la primărie, ne-am urcat în mașina lui Paul și am campat pe parcela noastră de pământ, unde plănuiam să ne construim casa. În ciuda căldurii trupurilor noastre și umidității lunii septembrie, am avut totuși nevoie de un duș fierbinte și de un pat cald. A doua zi dimineață am dat peste fermecătoarea pensiune din apropiere, unde exista o cameră de lux liberă și o proprietăreasă generoasă, care ne-a oferit o reducere de preț, cu ocazia „lunii de miere” locale. Cu fiecare pas, soarta părea să continue să fie în favoarea noastră.
Nu am ieșit din cameră decât seara, târziu, flămânzi, după lungi intervale de golașe încolăciri și de somn. Totul era închis în afară de un 7-1119, așa că
ne-am plimbat prin oraș cărând în brațe tone de dulciuri și de snackuri sărate, ronțăind și vorbind și învârtindu-ne în cerc, până ce am găsit o bancă, în fața magazinului în care sunt acum.
19 Lanț american de magazine de proximitate.
VP - 140
În timp ce ne-am umflat de Cheetos și Devii Dogs și am stins totul cu doze înalte de Budweiser, amândoi amețiți și hohotind de râs, i-am ținut de șase lui Paul, care se furișase să se ușureze între două magazine. Atenția mi-a fost atrasă de ceva lucitor din vitrină și, clătinându-mă de la atâta bere și zahăr, m-am dat mai aproape și l-am lăsat pe Paul expus. În vitrina magazinului, de altfel întunecat, colierul cu turturele atârna de crengile delicate și era luminat din spate. Paul s-a apropiat și el pe la spate, stătea cu capul pe umărul meu, uitându-se la ce anume îmi atrăsese atenția. Am rămas așa vreme îndelungată, fără să spunem prea multe, împărtășind același sentiment, că „în sfârșit” se întâmplă.
A doua zi dimineață, când m-am trezit, patul era gol lângă mine. Înainte să
cad pradă fricii mele obișnuite, că o alesese pe soția lui și nu pe mine, Paul a intrat furtunos pe ușă, cu cafea, flori și o pungă de hârtie cerată, ținută cu dinții și pătată de unsoarea de la croasanții calzi, cu unt, de dinăuntru. Am mâncat în pat, înconjurați de firimituri de foietaj. Satisfăcută mai mult decât îmi amintesc să fi fost vreodată, m-am lăsat pe spate, sprijinindu-mă de Paul, și am închis ochii. Voiam să cuprind toate aceste momente într-o matriță. I-am simțit mâinile, cum îmi pun colierul în jurul gâtului și închid, fără
probleme, încuietoarea. Când mi-am deschis ochii, cele două păsări de aur stăteau aninate pe clavicula mea.
Acum, în același magazin, îmi duc mâna la gâtul dezgolit și amintirea se amplifică.
— Vai de mine! Nu mi-am dat seama că era cineva aici! Credeam că am încuiat ușa.
Femeia care ițise capul de după un maldăr de cutii din carton are o claie de păr cu șuvițe purpurii și o expresie de exagerată surpriză, în spatele ochelarilor supradimensionați. Pare să aibă vreo 90 de ani.
— Îmi cer scuze că v-am speriat. Credeam că încă mai este deschis.
Femeia parchează turnul de cartoane pe tejghea, între noi.
— Mă pregăteam să închid, dar, dacă îmi promiteți că n-o să spuneți nimănui, pot să vă las să priviți, cât termin eu de făcut ordine.
Arată așa cum mi-am imaginat mereu că trebuie să arate o bunică. Eu nu mi-am cunoscut-o pe niciuna din ele.
— Vă mulțumesc foarte mult. Vă sunt recunoscătoare. Am venit pentru că
soțul meu a fost aici de curând și voiam să văd dacă a cumpărat ceva.
Îmi dau seama acum cât de descurajant poate să sune ce am spus și îmi doresc să fi născocit o poveste mai bună. Femeia îmi surâde însă, și îmi aruncă o privire înțelegătoare.
— Scuze, probabil că sună cam meschin din partea mea.
— Deloc, scumpo. N-o să-ți vină să crezi câte femei vin aici să vadă dacă
VP - 141
soții sau iubiții le-au cumpărat ceva special. Inele mai ales.
Are un râs cu mult mai tânăr decât fața.
— De fapt, se apropie aniversarea noastră de douăzeci de ani și habar nu am ce să-i iau soțului meu. Știți, are tendința să mă depășească întotdeauna cu darurile lui extravagante și m-am gândit că poate a venit aici, pentru că
știe cât îmi plac bijuteriile voastre. Mă gândeam că aș putea să-mi fac o idee despre cât de mult a cheltuit.
Minciunile se rostogolesc ușor. Femeia îmi zâmbește și mai mult și dă din cap.
— Oho, înțeleg. Isteț din partea ta. Ei, știi, scumpo, cadoul tradițional pentru douăzeci de ani este porțelanul și noi nu vindem așa ceva.
— Soțul meu nu mi-ar cumpăra niciodată porțelan. Cu siguranță nu e un tip tradițional, zic și râd ușor. Ultima dată când am venit în oraș, am observat că a intrat aici, în timp ce eu cumpăram înghețată de vizavi. Nu credea că îl văd.
Femeia se uită la dreapta și la stânga noastră, ca și cum eram gata să
tranzacționăm droguri.
— Păi, chiar nu ar trebui să fac asta, dar dacă îmi spui numele de familie și când a fost soțul tău aici, cred că aș putea să arunc un ochi pe facturile din ziua aceea, să văd dacă se potrivește ceva.
— Ar fi minunat.
Face o piruetă de 180 de grade, se întoarce spre calculator și dă clic pe un document, cu spatele la mine. Textul e atât de mare, că pot să citesc totul, fără probleme.
