Ochii i se îngustează din nou, dar de astă dată tonul ei e mult mai calm.

— Paul, m-aș simți mult mai bine în legătură cu situația asta, dacă ea ar fi în continuare îngropată.

E rândul meu să mă simt ca un puști idiot, dar mă silesc să trec peste asta.

— Știu. Dar lucrurile sunt în favoarea noastră.

Se uită la mine; mă provoacă să dau sens ultimei propoziții. Sper și eu, cu disperare, că sunt pe cale să o fac.

— Cadavrul acela a putrezit în pământ vreme destulă ca ei să nu mai poată stabili pe cine au dezgropat, așa că atunci când nu au reușit să obțină

identificarea, și-au dat seama că au ajuns în impas. Aveau două femei dispărute, știrea era peste tot în mass-media, așa că au trebuit să facă astfel încât să pară că au rezolvat cazul. Probabil și-au imaginat că în cazul lui Mark aveau un motiv zdravăn și un alibi mai slab, așa că au dat fuga în direcția aceea.

Rebecca își ferește privirea și văd cum cântărește lucrurile în mintea ei.

Corpul pare să i se relaxeze.

— Bine.

— Gândește-te; când detectivii au stat de vorbă cu noi, amândoi le-am oferit imaginea unei căsătorii tensionate între Mark și Sasha, cu tot cu probleme financiare și restul. Au continuat să ne pună întrebări și să

cerceteze și mai adânc. Dar când m-au dus la secție pentru interogatoriu s-au referit la Sheila ca la o tipă singuratică, o persoană care trecea neobservată. Genul fără rădăcini, cu un trecut suspect, cineva care s-ar putea să fi plecat din oraș.

VP - 178

Soția mea s-a tras mai aproape de mine. Ascultă cu mare atenție.

— Da, bine.

— Vezi, deci, că noi amândoi știm că am îngropat o femeie, dar poliția a reușit să dezgroape alta. Pentru că Sasha este o poveste mult mai plauzibilă

– și mai convingătoare. Există bani, există motivul, există răufăcătorul. Zău, iubito. Cu toate poveștile astea de la știri despre abuzul de medicamente pe rețetă, supradoze și crime comise de drogați, cine ar fi mai potrivit de țap ispășitor decât un mahăr de la Big Pharma? Gândește-te la câte ziare vor vinde această versiune.

Rebecca se uită la mine și așa mă duc înapoi cu gândul la acea dimineață, în pat, exact înainte să apară detectivii ăia idioți. Ultimul moment când ne-am simțit în siguranță. Rebecca are în ochi o privire care îmi spune că a ajuns, iar, să creadă că o să scăpăm cu fața curată. Mă ia pe după ceafă, mă

sărută apăsat și se rostogolește în pat. Umerii îi sunt relaxați și cred că o să

reușească să adoarmă la loc.

Stau întins în pat, cu un sentiment profund de ușurare care îmi cuprinde trupul, și mă trezesc regretând că nu pot împărtăși cu Dana această parte a vieții mele. M-am deschis atât de total în fața ei, mi-am descărcat întreaga mea ființă atât de complet, am devenit așa de acut vulnerabil și de gol în preajma ei, că pare un păcat faptul că sunt obligat să maschez această latură

a vieții mele. Desigur, însă, așa trebuie să fie, de dragul nostru, al amândurora.

Mă rostogolesc pe spate și închid ochii. Îmi apare dinainte imaginea casei din Cold Spring Harbor. Văd cum capătă contur și restul clădirii, iar rezultatul final arată exact așa cum mi-am imaginat. Îmi sar în ochi mici detalii. Văd două perechi de papuci pe pardoseala de cireș, lângă șemineu.

Pot să simt vântul rece al toamnei intrând prin fereastra deschisă, făcând perdelele să fâlfâie. Simt mirosul mușcatelor pătrunzând odată cu adierea lui. E perfect. Și nu peste mult timp, o să fie a noastră.

Patruzeci și doi

REBECCA

Faptul că Mark a încetat definitiv să mai iasă din casă mi-a pus o piedică

majoră în încercarea de a reuși să ajung înăuntru, ca să-mi procur ceea ce îmi trebuie. M-a luat disperarea după ce, timp de o săptămână, am condus în fiecare zi prin fața casei lui, fără să detectez vreun semn că mașina s-ar fi VP - 179

mișcat din locul unde stătea parcată, pe alee. Am decis să încerc o abordare diferită și să-i fac o vizită, pentru a-mi exprima condoleanțele.

Când îmi deschide ușa, arată ca moartea.

— Rebecca?

Numele meu îi cade de pe buzele lăbărțate, ca și cum ar fi fost în parte întrebare, în parte rugăminte. E vizibil într-o stare groaznică, din toate punctele de vedere. Mă lovește damful de băutură acrită, din respirația lui.

Are barba crescută și în priviri îi atârnă vești proaste cât pentru o viață

întreagă.

— Mark. Cum îți merge?

Încerc să nu exagerez tonul de forțată îngrijorare. Stau acolo, în pragul lui, țin în brațe un coș de condoleanțe, care devine tot mai greu, și mă simt stânjenită și fără nicio putere. Regret că am optat pentru varianta considerabil mai mare, cu vin și burbon, în locul celei cu fructe și flori.

— Vino…

Nu-și termină ideea și se întoarce înăuntru, lăsând ușa întredeschisă.

Cordonul halatului jerpelit, de prosop, îi târâie trist în urmă, în timp ce el dispare undeva, în bezna casei. La fel ca Mark, și halatul lui a cunoscut zile mai bune. S-ar putea să fie mai ușor decât am crezut.

M-am întrebat întotdeauna ce anume conține imensa casă în stil colonial.

Invitațiile destinate mie, pentru petrecerile la piscină pe care Sasha le organiza în fiecare an, aparent s-au pierdut la poștă, în toți anii, și nici atunci când am început să comunicăm, la sală, nu mi-a pomenit niciodată despre ele.

Holul grandios se potrivește atât de bine cu genul de bogăție ostentativă

care îi caracterizează pe Mark și pe Sasha, că trebuie să-mi înfrânez o exclamație și impulsul de a face o fotografie. Pardoseala de marmură, tavanele înalte de șase metri și scara dublă, cu detalii aurii, seamănă mai mult cu intrarea de la operă, decât cu o reședință. Așez coșul lângă o tristă

grămadă de aranjamente florale ofilite și pungi de restaurant pentru meniuri la pachet, în care, fără niciun dubiu, sunt mâncăruri în diferite stadii de alterare.

Mă aventurez în interiorul casei, în direcția în care o luase și Mark, ghidându-mă după sunetele unei dezbateri televizate. Când intru în livingul care are aproape aceleași dimensiuni cât suprafața totală a casei noastre, Mark abia dacă ridică privirea. E așezat la unul din capetele canapelei albe, în formă de potcoavă, pe care ar încăpea lejer vreo douăzeci de oameni. Ține în mână un pahar plin cu gheață, pe care îl scutură spre mine cu un gest de care nu-mi dau seama dacă este o ofertă sau o cerere. Iau paharul și torn o cantitate generoasă de whisky „single malt”, marca Lagavulin, de pe măsuța VP - 180

cu băuturi din imediata lui apropiere. Nu-mi pregătesc și mie unul, pentru că

știu că în momentul de față o minte limpede e mai indispensabilă decât automedicația, indiferent cât de dură ar fi situația. Sunt de trei ore în sevraj și îmi e tot mai rău. Faptul că stau lângă Mark, din motive amestecate, reprezintă, oficial, noua mea limită de jos, dar rezervele secătuite au ales în locul meu.

— Rebecca. Ce-ai mai făcut?

Plutește între noi absurditatea amabilităților. Evident că nu am de gând să mă confesez, cum am pendulat cu regularitate de la euforia drogatului la omucidere. Nu pot să recunosc faptul că m-am afundat atât de adânc în dependența de droguri, încât am pierdut literalmente noțiunea timpului, a spațiului și a stocurilor. Că aseară, când m-am dus la culcare, mai aveam o jumătate de flacon de Percocet, pe care îl descoperisem, miraculos, într-unul dintre ascunzișurile în care, jur, nu mai era nimic atunci când, într-o stare de maximă intoxicare, îl verificasem. Azi dimineață, însă, flaconul era gol. Nici măcar mie nu pot să-mi mărturisesc despre „ce-am mai făcut”.

În schimb, mi-am pus mâna peste mâna lui liberă și l-am mângâiat. Mark nu se mișcă și nici nu pare să înregistreze atingerea mea. Senzația mâinii lui sub a mea îmi provoacă un surprinzător val de tandrețe față de el.