M-am trezit lângă Rebecca, pentru prima dată de când s-a făcut bine după
boală. Cu un sentiment de eliberare, m-am rostogolit pe o parte și mi-am încolăcit brațele în jurul ei.
— Te iubesc, Matu.
Rebecca a gemut și m-a împins la o parte, în felul ei adorabil. M-am rostogolit înapoi pe locul meu și am dormit până dimineață.
* * *
Atât cât pot să-mi dau seama, Wolcott și Silvestri s-au plictisit să tot amușine. Acum câteva săptămâni mi s-a părut că îi zăresc, pe când mă
întorceam din Smithtown, dar m-am convins tot mai tare că fuseseră doar nervii mei, care o luaseră razna. Nu și-au mai băgat nasul prin casă și Rebecca nu a mai pomenit nimic de când s-a întors la serviciu. Sunt mai mult decât bucuros să fi scăpat de pacostele alea.
VP - 144
Javier și băieții sunt aproape gata cu ridicarea structurii. Până acum s-au dat cu fundul de pământ să iasă totul bine și se pare că e loc în programul lor să mai rămână cu mine și să mă ajute cu acoperișul, pereții și pardoselile.
Tipii ăștia chiar sunt mândri de munca lor. Sigur, contează și faptul că îmi permit să îi plătesc dublu pentru weekenduri. În ritmul acesta, dacă echipa de instalatori, electricieni și zugravi reușește să transforme locul ăsta, ca să
nu mai arate patetic și stângaci, ar trebui să reușim să terminăm construcția la timp.
Douăzeci și opt
WOLCOTT
— Câtă vreme ne putem ține după fundul tâmpitului ăsta?
Partenerul meu și cu mine stăm moț în mașina de patrulă, în lumina tot mai scăzută a amurgului.
— Începi să fii agitat, Silvestri?
— Nu, chiar te întreb serios. Cât o să ne mai lase departamentul să stăm cu ochii pe Campbell?
— Păi, suntem norocoși că Suffolk e un district destul de adormit, în cea mai mare parte a timpului.
— Mda, ce noroc pe noi.
L-am tot urmărit, cu regularitate, pe Paul Capbell parcurgând traseul de acasă și până în Smithtown.
— Răbdare, prietene.
— Două săptămâni, Wolcott. Două nenorocite de săptămâni. Și până acum n-am aflat decât că o trage în piept pe nevastă-sa. Nu e mare mister în asta, ținând cont cu cine avem de-a face. Nu e nevoie să fii Sherlock Holmes ca să
pui lucrurile cap la cap.
— Mda, presupun că Larry Holmes ar fi rezolvat cazul ăsta.
— Îi urmărești pe pugiliști? zice Silvestri, chicotind.
— E un sport de gentlemani, la urma urmelor.
— Corect. Te supără dacă îmi iau cina? Îmi ghiorăie mațele.
— Dă-i drumul.
Silvestri bagă mâna sub scaun și scoate o pungă. Ia din ea un borcan, îi deschide capacul și dă drumul unui val de duhoare.
— Doamne, omule. Ce s-a împuțit?
— Varza.
VP - 145
Ia o îmbucătură mică și începe să mestece rar.
— Uneori mă îngrijorezi de-a dreptul.
— Nu te frământa pentru mine. Eu am grijă de mine, frate. Vrei și tu?
— Doamne ferește, omule. Nu.
— Nu e decât kimehi20. E fermentat.
— Știu ce e kimehi. Ești fan, nu?
— Da, de unde! E groaznic. Dar e minunat pentru mațe. Probiotice.
— Crezi în treburile astea?
