Pentru ceea ce-mi făcuseră. Și ușurarea a lăsat loc furiei. M-am folosit de sentimentul acela, ca să continui.

După ce m-am desfăcut din legături, m-am ridicat în picioare. Un acces de durere cruntă mi-a fulgerat o clipă, amăgitor, crâmpeie de lumină pe dinaintea ochilor, dar m-a lăsat mai apoi din nou, în întunericul îndârjit.

Indiferent cât timp am rămas în beznă, ochii nu au reușit să se obișnuiască și să distingă ceva din spațiul în care mă aflam. Eram pe o suprafață solidă și trupul meu, o durere din cap și până în picioare, simțea dedesubt betonul rece, tare și nemilos. Mi-am dus mâinile la cap și acolo unde trebuia să fie linia netedă a părului aveam o gâlmă, mare cât o portocală și insuportabil de dureroasă la atingere. Imaginea rapidă a obiectului din mâna Rebeccăi, un ciocan, nu mi se imprimase în minte mai devreme, în momentul respectiv din seara aceea, dar acum sigur era întipărită în capul meu. Eram recunoscătoare că m-a izbit acolo unde o făcuse și nu într-o zonă dintre cele mai vulnerabile, cum ar fi la ceafă.

Euforia provocată de faptul că mă eliberasem a fost pasageră și repede i-au luat locul panica și durerea. Știam că sunt lovită cel puțin la cap. Tot scalpul îmi era uscat la atingere și nu exista nimic lipicios, care să indice o sângerare, ceea ce, pentru moment, părea să fie un lucru bun. Învățasem însă destule despre rănile craniene din NFL26 ca să știu că, adeseori, trauma cea mai gravă nu sângerează exterior. M-am rostogolit pe o parte și mi-am tras picioarele la piept, în poziție fetală, ca să alung imaginea insistentă a unei hemoragii extinse, de pe o tomografie computerizată.

Când am pipăit împrejur, pe întuneric, ca să-mi evaluez restul rănilor de pe trup, am fost surprinsă să descopăr că încă mai aveam poșeta, prinsă pe diagonală. Mi-am scos telefonul din săculeț și m-am simțit încurajată să văd că mai avea ceva baterie, așa încât a trebuit să-mi mijesc ochii, să atenuez impactul luminii de pe ecran. Nu aveam nicio linie de semnal. Vedeam dublu și a început să-mi fie greață, în valuri, în timp ce plimbam de jur-împrejur lanterna din aplicația telefonului și îmi dădeam seama că sunt într-un subsol, înconjurată de scânduri și de materiale pentru grădinărit. Mi-am adunat prelata groasă în jurul meu, mi-am învelit cu ea trupul ghemuit, ca să

mă încălzesc, și m-am tras spre scări, nu departe de locul unde stăteam.

Apoi, am început să urc scările, încet, agonizant. Către un nou început.

26 National Football League (NFL) – cea mai importantă competiție a fotbalului american profesionist.

VP - 176

Patruzeci și unu

PAUL

— Mint, Matu.

Mă uit la nevasta mea, ghemuită în așternut, lângă mine. Ceasul deșteptător de pe noptieră arată 4.42. Eu n-am închis ochii de când ne-am băgat în pat.

Știu că Rebecca e trează. Fruntea i se încrețește într-un fel anume când încearcă să adoarmă și nu reușește. Trece doar o clipă înainte să deschidă

brusc ochii și să dea de privirea mea.

— Cine minte, Paul?

— Rahații ăia de polițiști.

Rebecca se împinge spre tăblia patului, cu umerii sprijiniți deasupra pernelor. Pare agitată, fizic, dar dincolo de priviri are un licăr stins.

— Despre ce vorbești?

— Scumpo, am stat toată noaptea treaz și am încercat să-i dau de cap.

Aproape că mi-am pierdut mințile. Dar am analizat toate combinațiile și mereu mă întorc la singurul răspuns posibil. Mint în privința identității.

Ochii i se îngustează și Rebecca pare să măsoare vorbele care îmi ies pe gură. Trage adânc aer în piept, își apasă pleoapele și îmi înfruntă privirea.

— Spune-mi ce crezi.

— Trupul Sheilei zace în pământ de săptămâni bune și putrezește.

— Trupul Sashei, vrei să spui.

Sub exasperarea resemnată din vocea ei e un dram de panică.

— Nu, iubito. Al Sheilei vreau să spun.

— Dar tu singur ai spus că poliția nu face astfel de greșeli.

— Știu. Dar nu e o greșeală. Ascultă-mă puțin, vrei?

— Continuă, zice, oftând.

— Dacă nu cumva ne-am pierdut amândoi creierii, Sheila e cea care a fost la noi în dormitor, în noaptea aceea. Corect?

Rebecca își ferește privirea într-o parte, apoi se uită iar la mine. Lasă să-i scape un râs nervos.

— Puteam să jur că ea a fost.

— Bun. În noaptea aia am plecat de aici și i-am ascuns chiar eu trupul.

— Stai puțin, zice Rebecca, sărind în picioare. I-ai ascuns trupul?

— Când am încercat să o îngrop, pământul era înghețat. A trebuit să

ascund trupul și să aștept să se dezghețe, ca s-o pot îngropa.

VP - 177

Soția mea a trecut în faza de panică totală.

— Paul, i-ai lăsat nenorocitul de cadavru neîngropat timp de…

— Matu, n-am avut nici…

— Nu mă lua cu Matu! Ai lăsat cadavrul unei femei pe care noi am… Vai, Dumnezeule.

Se chircește, îndoită de mijloc, și icnește a greață.

O apuc de umeri și o las înapoi, pe spate.

— Rebecca, uită-te la mine.

Mă privește sfidător și ochii ei mă sfredelesc.

— Respiră, iubito, îi zic și ea inspiră profund, o dată, apoi încă o dată. Ești ok?

Strânge din ochi și pe urmă dă din cap, că da.

— Bine, ascultă-mă. Am fost foarte atent. Am pus-o într-un loc unde nu avea cum să o găsească nimeni, apoi m-am întors acolo, de îndată ce am putut, și am îngropat-o.

Îmi controlez tonul și îmi dau seama că îi vorbesc de parcă ar fi un copil.