simt derizorie, stând în umbra ei. Nu am cum să-mi reprim pornirea asta oribilă, pe care o simt născând în mine. Mă bucur că e moartă. Mă las pe spate și mă sprijin de tăblia patului. Paul abia dacă își dă seama că mă

preocupă ceva. Mă întreb dacă ar băga de seamă în cazul când m-aș scuza și m-aș duce să trag pe nas ceva Adderall, de pe marginea chiuvetei.

— Este cadavrul Sashei. În același interval de timp cu Sheila.

Ridică privirea spre mine și îi văd spaima de pe chip.

— Iubito, nu are nicio noimă. Eu am băgat-o pe Sheila în groapa aia. Cum rahat a ajuns Sasha acolo?

Aproape că imploră. Dar o părticică din mine simte că exagerează.

VP - 167

Înghit cu greu. De la pastile, gura mi-e uscată ca un deșert și durerea îmi zgârie gâtlejul. Mă las în jos, pe spate, și închid ochii. În visul meu Sheila spunea mereu că Paul a făcut lucruri rele. Mi se pare mai sigur să o cred pe femeia moartă din visele mele, decât orice a spus sau a făcut Paul în luna din urmă.

Stăm pe pat și ne privim unul pe celălalt, de aproape, cercetându-ne.

Toate elementele care îi alcătuiesc chipul sunt la locul lor, însă lipsește ceva esențial. Paul arată altfel, dar nu într-un mod specific. Doar absent.

Asemenea cuiva care ar fi capabil chiar să ucidă. Îmi confundă felul în care îi studiez chipul cu îngrijorarea și îmi prinde repede mâinile într-ale lui. Îmi reprim imboldul de a mă da înapoi.

Cuvintele formate lent în lobul meu frontal traversează câteva circumvoluții, înainte ca eu să pot lansa de pe buze întrebarea care mă arde.

Am grijă ca nu cumva vorbele să sune acuzator, pentru că mi-e teamă de ce ar putea fi el în stare.

— Paul, dacă tocmai au dezgropat-o pe Sasha, atunci unde mama dracului e trupul Sheilei?

Treizeci și opt

SHEILA

Când ești mort, cel mai bun lucru este că nimeni nu te mai bănuiește, odată ce încep să răsară cadavre.

* * *

În noaptea aceea, în dormitorul lui Paul și al Rebeccăi, nu a fost prima dată când am murit.

Avem cinci ani când mama mea m-a găsit pe podeaua din bucătărie, așezată lângă o sticlă cu insecticid, deschisă. Cum a fost întotdeauna la limita isteriei, mama a făcut un atac de panică de toată splendoarea, în loc să sune după ajutor. Stau întinsă lângă ea, mi-am pus mânuța pe umărul ei, înțelegând că este ceva în neregulă, dar fără să știu sigur ce e de făcut.

De fapt nu ingerasem niciun fel de otravă și nu avusesem absolut nimic, înainte ca ea să se piardă cu firea sub ochii mei. I-am absorbit stresul și corpul meu și-a micșorat volumul de aer inspirat, ca să se sincronizeze cu fiecare răsuflare întretăiată pe care mama reușea să o scoată, până când am rămas paralizată. Oricât de tare încercam să-mi mișc mâinile și picioarele, ca să o ajut, membrele îmi înțepeniseră. Stăteam una lângă alta, încremenite în VP - 168

aceeași panică împărtășită. Câteva minute, sau ore, mai târziu tata a ajuns acasă și a sunat la 911.

Până să vină paramedicii, eu devenisem complet țeapănă, cu un puls atât de mic, încât a fost nevoie de doi sanitari ca să mi-l găsească. Tatăl meu era convins că eram gata să mor otrăvită și că mama era de vină. Rolul de mamă

fusese deja prea mult pentru constituția ei emoțional-fragilă și nu încape îndoială că nu o ajuta nici faptul că soțul ei evita să stea pe acasă, iar când o făcea se purta tiranic.

Debutul acestei necunoscute afecțiuni nervoase pe care o manifestam s-a combinat cu atropina pe care mi-au injectat-o în ambulanță și care era menită să contracareze efectul insecticidului. Ritmul cardiac, și așa slab, a fost astfel încetinit, până la a deveni nedetectabil. Medicul de la Urgențe, care era la prima lui gardă și după unsprezece ore de muncă, m-a declarat moartă clinic la sosire. Nu știu cum a reacționat stoicul meu tată când i-au dat vestea. M-am întrebat dacă nu cumva s-a simțit puțin ușurat. Chiar și la vârsta aceea fragedă simțeam că nu mă place. Mama era într-o altă secție a spitalului, sedată la greu.

M-am trezit sub un cearșaf, fără cea mai mică idee despre locul unde mă

aflam. Vedeam umbre de lumină și întuneric rotindu-se în jurul meu.

Auzeam sunetul unor roți care scârțâiau și asta mi-a stârnit o senzație de groază, înțelegând că în ziua aceea s-a întâmplat ceva cumplit. Mi-am îndoit și mi-am mișcat degetele de la mâini și de la picioare, într-o clipă de fugară

ușurare, pentru că îmi recăpătasem oarecum mobilitatea, dar imediat am început să mă zbat violent și să țip sub giulgiul meu. Mă mai întreb și acum dacă infirmierul care mă scotea pe targă de la Urgențe și-a revenit vreodată

după fetița de cinci ani care a reînviat în drum spre morgă.

Au fost chemați specialiști. Un medic, cercetător de la universitate, m-a consultat și s-a arătat vădit entuziasmat de raritatea afecțiunii mele.

Vederea stării în care era mama declanșase o tulburare anxioasă rară, numită catalepsie, o denumire inventată parcă de un copil. Când se apropie o criză, individul care suferă de această rară maladie devine rigid, iar pulsul și respirația îi ajung aproape imposibil de detectat. Descrește și sensibilitatea la durere, ceea ce a contribuit masiv la supraviețuirea mea, în noaptea aceea din casa lui Paul și a Rebeccăi. Și frigul de afară a ajutat, însă

la asta o să revin mai târziu.

Când l-am revăzut iar, tata trecuse printr-o serie întreagă de emoții extreme și nu mai rămăsese prea multă viață în el. Nu părea emoționat, ci mai degrabă deranjat de reînvierea mea. A mai rămas cu mine doar cât să o scoată pe mama din spital și să ne aducă, pe amândouă, acasă. A lăsat motorul pornit și nu a mai privit înapoi; a plecat pur și simplu. Aș vrea să

VP - 169

pot spune că situația s-a îmbunătățit după aceea. Dar nu a fost așa.

De trei ori am fost părăsită de bărbați și am murit de două ori. Dar ceea ce mă omoară, mă face mai puternică.

Treizeci și nouă

WOLCOTT

— Adică, în tot timpul ăsta am mers pe o pistă falsă?

Îi pun întrebarea în timp ce intru cu mașina pe autostradă și mă uit la Silvestri, să mă asigur că nu am fost complet pe lângă. Eventualitatea e bulversantă.

— Al dracu’ să fiu dacă știu, zice, clătinând din cap.

— Păi, hai să mergem și să vedem dacă nu reușim să ne dăm seama cine se dă drept moartă. Asta ar trebui să ne ofere un punct de plecare.

— Corect, zice partenerul meu, distrat.

Din cauza stării avansate de descompunere, nu am reușit să obținem o mostră clară de ADN de la cadavrul Sashei Anders. Mașina abandonată a Sheilei Maxwell nu ne-a adus nici ea vreo pistă, iar ipotezele pe care le analizăm par un talmeș-balmeș. Am senzația că bâjbâi în ceață. În loc să

găsim răspunsuri, cu cât investigăm mai mult, cu atât mai lipsit de logică

pare totul.

— Aș fi putut să jur că știu cine e în groapa aia. Și nu e aceea pe care au dezgropat-o.

— Și eu la fel, se lansează partenerul meu. Dar tot noi am presupus că

Sasha Anders e plecată și cheltuiește banii soțului pe undeva.