LUNA DE MIERE
După ce văd cine e în fotografie, nu mai am nevoie să citesc vreun cuvânt în afară de titlu, ca să leg lucrurile. O femeie care stă lângă un bărbat frumos, cu părul roșcat, pozând vesel într-o fotografie de nuntă. Imaginea are dedesubt o legendă: „Cuplul, în vremuri mai fericite”. În fotografie are părul altfel decât pe podeaua dormitorului nostru, dar, bineînțeles, am recunoscut-o imediat.
Înainte să merg mai departe cu cititul, îmi intră o notificare – Paul a primit un email –, așa că mut pe el. Dana i-a răspuns la mesajul lui de azi dimineață. Mi se face un gol imens în stomac. Paul îi spune că și el se gândește la ea. Replica ei este nerușinată.
Poate că mâine, când vii să mă vezi, facem un joc pe roluri?
Replica lui Paul vine fără întârziere.
M-aș bucura. Ar fi plăcut să mai eliberez ceva din tensiunea asta. Mi-e puțin teamă că Rebecca știe că mă frământă ceva și asta mă afectează. Și acum ea e acasă, bolnavă, așa că am mai mult decât de obicei senzația că mă
fofilez.
Stomacul mi se face ghem. Telefonul îmi vibrează aproape instantaneu; e VP - 137
răspunsul ei.
Îți pune întrebări? Crezi că bănuiește ceva? Nu e nimic de care să-ți fie rușine. Trebuie să-ți găsești propria fericire.
Sunt ușor confuză, din pricina tonului și a cuvintelor ei. Pare un gen de flirt cu totul diferit.
Urmăresc, în timp real, cum crește apropierea dintre ei chiar sub ochii mei și începe să mă încerce o senzație ciudată, de calm absolut. E o liniște dincolo de cea provocată de medicația împotriva anxietății. Îmi aduce aminte de senzația pe care o ai când te afunzi adânc sub apă. Nu pot să-mi iau ochii de la ecran.
Rebecca o să înțeleagă atunci când voi putea, în sfârșit, să-i spun totul. Mă
sperie încă acest pas. Dar știu cât de mult poți să mă ajuți tu în privința asta.
Trebuie să sar din pat și să mă duc la baie în timp util. Mă ridic prea brusc și iar amețesc și mi se face greață. După câteva minute în care stau cu obrazul lipit de gresia rece, reușesc să mă ridic și mă stropesc pe față cu apă
rece. Mă enervează că tipa îmi știe numele. Urăsc faptul că se folosesc de mine ca preludiu. Încerc să-mi potolesc pornirea și să nu arunc spre oglindă
cu ceva, să o văd cum se face țăndări. Mă uit la imaginea mea, la confruntarea dintre acea parte din mine care e la un pas de o omucidere și aceea care încearcă, din răsputeri, să țină lucrurile sub control. E greu de spus cine va câștiga.
Mă surprinde cât de groaznic arăt. Se pare că am îmbătrânit cu zece ani, în mai puțin de o săptămână. Am o paloare gălbuie, părul îmi e pleoștit și am slăbit. Am depășit faza de zveltă și am ajuns de-a dreptul sfrijită. Ce ironie. În trei sferturi din existența mea am făcut exerciții fizice extenuante menite să
mă facă mai suplă când, de fapt, nu a fost nevoie decât ca această viață să
atingă pragul cel mai de jos, pentru ca eu să ajung unde vreau, ba chiar mai mult de atât. Dietă de traumă. Măcar de-aș putea să o îmbuteliez. Banii pe care i-a furat Paul nu ar fi mai mult decât mărunțiș, în comparație cu cât aș
câștiga eu cu rețeta asta.
Mă gândesc să fac un duș și să mai dau jos o parte din deprimarea care mă acoperă. Dacă vreau să mă integrez în lumea exterioară, trebuie să fiu curată. În clipa de față însă, când Paul e în drum spre casă, nu pot să mă
fardez pur și simplu, așa că am să continui să mizez pe cartea bolii. Mă simt din nou obosită și dau cu banul, mintal, dacă să mă bag iar în pat sau să iau un Adderall, să-mi pun creierul pe roate. Câștigă patul. Când mă așez să
reiau lectura articolului, o migrenă mi se cuibărește în spatele orbitelor, așa că închid ochii și ațipesc.
A trecut mai puțin de o oră, când îl aud pe Paul sosind acasă, așa că mă
duc, împleticindu-mă, la dulap să scotocesc după halat – acela mizerabil, VP - 138
care are prin buzunare pastile răzlețe de Percocet –, una dintre ascunzătorile mele cele mai ingenioase la care pot să ajung repede și ușor.
Mi-l trag pe mâneci și mă servesc cu o pilulă. Pe urmă mă pregătesc pentru un nou spectacol.
Măcar știu că sunt potrivită pentru rol.
* * *
Termin de mâncat supa pe care mi-a adus-o și mă instalez pe canapea, mulțumită că l-am convins că am o boală care merită cel puțin o săptămână
de stat acasă. Îi spun că o să mă duc la medic spre sfârșitul după-amiezii, pentru un consult. „A anulat cineva programarea, așa că am loc, și sunt multe infecții streptococice faringiene. Vreau să-mi fac un control”.
Explicația asta mi-a venit în minte într-o clipă de luciditate, când mi-am dat seama că doctorul meu are cabinetul la jumătatea distanței între casa noastră și Cold Spring Harbor, ceea ce mi-ar justifica rezonabil prezența în zonă, dacă, printr-o comedie a erorilor, m-ar zări cineva cunoscut sau dacă –
improbabil, dar posibil – aș da nas în nas cu el.
Dacă Paul spune adevărul, nu există motive de îngrijorare. Când iese pe ușă, mă anunță că o să facă o vizită la o proprietate cu potențial de vânzare din vecinătate și, pe urmă, o să ia cina cu Wes, la un bar pe-aproape, pentru că iar e la cuțite cu nevastă-sa. Dacă a existat vreodată un cuplu de suflete pereche într-ale divorțului, atunci ăștia doi sunt. Oricare dintre spusele lui ar putea să fie o minciună, dar o să am GPS-ul pe urmele lui. Și calculez că
am un avans de vreo patru sau cinci ore bune, înainte ca el să se întoarcă
acasă.
Imediat ce mașina lui Paul iese de pe alee, fug sub duș și mă îmbrac, rapid, cu un tricou și cu cei mai mici blugi pe care i-am găsit, pentru că orice altceva aș lua, flutură pe mine. Mă machiez lejer și îmi prind părul în coadă, strâns, ceea ce mă ajută, temporar, să-mi netezesc urmele de încruntare de pe frunte. Mă dau și cu puțin luciu de buze și decid că o bijuterie mi-ar oferi un subiect bun în periplul meu, ca introducere pentru întrebările pe care intenționez să le pun. Scotocesc prin cutia mea de bijuterii după colierul pe care Paul mi l-a oferit în weekendul când ne-am căsătorit; două rânduri de lanț de aur cu turturele pe fiecare lanț, cu aripile desfăcute, arătând ca două
păsări care zboară aproape una lângă alta. Nu îl găsesc în încâlcitura obișnuită de coliere. Îmi amintesc, deodată, că îl purtam la gât în ziua când au apărut detectivii, dar nu-mi aduc aminte unde l-am lăsat. Să deznod încâlceala din mână și să găsesc un alt colier mi-ar lua o bună bucată de timp și multă răbdare și nu prea am de niciuna. Mă uit la telefon și îmi dau seama că nu am decât o oră și jumătate la dispoziție, înainte ca magazinul să se închidă.
VP - 139
