— Vederea mea proastă, zice, chicotind, parcă citindu-mi gândurile.
Nepotul meu se amuză de cât de mult trebuie să măresc totul. Telefonul meu e și mai rău! Poți să-mi citești mesajele de la două state depărtare! Care era numele, scumpo?
— Numele nostru de familie e Campbell. Probabil că a fost în ultimele două săptămâni.
Simt cum îmi vibrează telefonul în poșetă, dar nu fac niciun gest să-l iau.
Palmele mi-au transpirat și mi le șterg de blugi. Mă crispez, pentru că începe să-mi pulseze durerea surdă din umăr. Mi-aș dori să pot lua un Oxy, dar mă
abțin, pentru că mă așteaptă condusul pe timp de noapte.
— Aha. Uite aici. Ai avut dreptate!
Din locul unde stau, văd și eu numele lui Paul, limpede ca lumina zilei.
— Văd că e înregistrat un card de credit cu numele vostru de familie, pentru o comandă specială. Care sunt ultimele cinci cifre și primul nume de pe card?
— 00008. Paul.
VP - 142
Vocea ei urcă o octavă, în timp ce se întoarce iar spre mine.
— O să-ți facă plăcere, cred. Ți-a luat o piesă foarte frumoasă. Și a cheltuit o sumă măricică. Dar n-o să-ți stric surpriza. Nu-ți spun decât că am făcut o comandă specială pentru ea și că o să-ți fie livrată marți. A! Și ai același nume ca fiica mea! Ce coincidență minunată. Acum nu mă mai simt așa de vinovată că am încălcat regulile.
Îmi face conspirativ cu ochiul.
Poate că Paul chiar mi-a cumpărat ceva. Nu am luat în calcul că goana mea după cai verzi ar putea să mă conducă la mine însămi. Un alt gest de soț
iubitor care să mă țină în beznă, mulțumită, în lumea mea ocrotită în care suntem noi împotriva tuturor celorlalți? Va trebui să văd, însă, ca să cred.
Bătrâna se întoarce cu spatele la ecranul calculatorului, ascunzând vederii mele informațiile scrise pe chitanța digitală, sub numele lui Paul. Mă
aplec înainte și împing intenționat cutiile cu cotul, peste marginea tejghelei.
Se răstoarnă toate pe jos, într-o mică avalanșă de sfori și carton.
— Vai de mine! Îmi cer mii de scuze. Sunt așa de neîndemânatică! zic și îmi lungesc gâtul, ca să văd ecranul, mai înainte chiar ca ea să se fi apucat să
strângă balamucul.
— Nu-ți face griji, scumpo.
Glasul ei are o notă de exasperare când începe să adune cutiile și atunci văd adresa de sub numele soțului meu. Creierul încearcă să proceseze informația. Nu este adresa noastră.
În timp ce stivuiește cutiile pe tejghea, încerc să o ajut și atunci se mai înmoaie. Îmi calmez vocea și întreb:
— Sunt curioasă, de unde mi-ați știut numele? Ați spus că e același cu al fiicei?
— A, bijuteria e personalizată. Am văzut inscripția de pe comandă. Ador numele Dana!
Douăzeci și șapte
PAUL
Luna aceasta din urmă, cu Dana, mi-a oferit mai multă limpezime decât am realizat vreodată că aș putea să trăiesc.
Nu-mi dădusem seama cât de mult mă închisesem în mine, mă izolasem de viața mea și de oamenii din ea. Cât de tare mă blocasem înăuntrul zidurilor pe care le ridicasem și poveștilor pe care le spusesem. Dar toate VP - 143
acestea se schimbă acum. Am sentimentul că în sfârșit am reușit să ating o parte din mine, care a fost mereu acolo, dar pe care nu am recunoscut-o niciodată. Până acum. Danei trebuie să-i mulțumesc pentru asta.
Genul de intimitate pe care am trăit-o în perioadele de timp petrecute împreună mi-a îngăduit să mă simt, în sfârșit, suficient de în siguranță ca să
pot renunța la amăgiri și la minciunile de care m-am agățat în toți acești ani.
Simt cum tot ce este artificial se despoaie. Mă simt mai ușor. Simt că pot să
respir mai liber. Simt că vreau să mă confrunt cu mine însumi, cu capul înainte. Pot să simt cum mă apasă greutatea purtării înșelătoare în care mă
încâlcisem și vreau cu disperare să mă eliberez de ea. Aproape că am și reușit, cu o singură excepție.
Rebecca nu trebuie să știe nimic. Nu încă. Nu înainte de momentul cel mai potrivit. Trebuie doar să închei totul și să-mi pun complet în ordine situația, iar apoi pot să-i spun și ei ce s-a întâmplat. O să-i explic relația mea cu Dana și cum ea m-a ajutat să deschid, cu adevărat, ochii. Știu că Rebecca va înțelege.
* * *
Coșmarurile mele au devenit tot mai puține și mai rare. Nu mai conduc noaptea, la adăpostul întunericului, ca să sap și să scot afară trupul ce se dovedește a fi al soției mele. Iar ultima oară când am visat viscolul, aproape că nu a mai semănat cu coșmarul cu care eram obișnuit.
Mergeam cu greu prin zăpadă, de astă dată încălțat cu cizme de iarnă. Am simțit ceva care mă urmărea, dar, când m-am întors, am văzut că urmele pașilor îmi erau acoperite de zăpadă. Undeva, într-o parte, spre câmpul deschis, am zărit un pâlc de copaci și am luat-o drept spre el. M-am ascuns în spatele trunchiului gros al urna stejar încărcat de zăpadă, uitându-mă cum trec cei doi detectivi, fără să-și dea seama că eu sunt acolo.
