— Deci, numele l-am recunoscut, cel din ancheta voastră, dar nu e persoana corectă.

Mă uit la partenerul meu și pe urmă, la Gina.

— Cum adică?

∵

— Păi, evident că în fotografia din ziar este Sasha Anders. Dar femeia care s-a cazat la hotel nu e femeia din ziar.

— Am înțeles. Știu că deja ne-ai făcut o descriere a femeii care s-a cazat aici sub acest nume, dar nu mai este nimic altceva ce-ți amintești acum, poate? Vreun mic detaliu care ți-a sărit în ochi?

— Să vedem. Blondă, ochi căprui. De șapcă v-am spus, nu?

— Așa e.

Gina și-a oprit îndelung privirea asupra tejghelei. Când se concentrează, își mijește ochii.

— Adică, semăna mult cu femeia din ziar, dar nu întocmai, zice, încruntându-se. O grămadă dintre femeile astea seamănă între ele, pe bune.

Nu-mi place să o spun, dar parcă ar fi, cum să zic, substituibile.

— Ei, Gina, e clar că ai talent la memorat. Ne ești de mare ajutor.

— Mulțumesc, domnilor detectivi. Hei, tot mai credeți că aș fi bună pentru școala de poliție?

VP - 172

— Am pune cu bucurie o vorbă bună pentru tine, zice partenerul meu.

— Sunteți tari, tipilor.

* * *

În ciuda valurilor de căldură ce se ridică din asfaltul parcării, Silvestri și cu mine ne dăm cu stângul în dreptul, încercând să ajungem la mașină.

— Să mergem să-l verificăm pe favoritul nostru pasionat de trabucuri?

zic.

Silvestri scutură din cap, neîncrezător.

— Crezi că Anders are destul sânge în el, ca să se fâțâie cu vreo gagică de-a lui, care se dă drept nevastă-sa, când ea zace în pământ?

— Hai să vedem.

Patruzeci

SHEILA

A fost o vreme când aș fi spus că sunt gata să mor pentru Paul. Dar spunem adesea lucruri ridicole, atunci când iubirea preia controlul în locul rațiunii. Recunosc, tind să mă ambalez puțin cam mult în relațiile mele amoroase, dar cu Paul a fost altfel. La el a fost pe bune. Anumite evenimente ne-au stat doar în cale, înainte ca el să-și dea seama pe deplin ce simte într-adevăr pentru mine. Și dacă eu am fost gata să mor pentru el, de vreme ce chiar am murit pentru el, oare nu e drept să facă și el la fel? Să nu anticipez, însă.

Evident, nu m-am gândit că ziua mea de naștere se va derula așa cum s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, nu mi-am imaginat că ea se va încheia cu mine înfășurată în prelată de plastic și aruncată ca un deșeu. Probabil că este ceva poetic în a fi ucisă de soția iubitului meu, chiar în ziua când împlineam treizeci și cinci de ani. Toate cărțile alea despre self-help cu care am încercat să mă alin și să mă pregătesc, de-a lungul anilor, întotdeauna garantau că

începuturile cele mai temeinice se nasc din cele mai traumatizante finaluri.

Dar nu acestea erau gândurile ce îmi treceau prin cap, care pulsa de durere, când m-am trezit în întuneric, înfășată în plasticul rece. Principalul gând din mintea mea era cum o să reușesc să mă eliberez din prelata în care eram captivă, înainte de a îngheța sau de a mă sufoca.

Din fericire, mă rulaseră de așa manieră încât capul îmi era sucit cu fața în sus și, chiar dacă asta îmi ținea gâtul într-o poziție cu totul inconfortabilă, unghiul îmi dădea o oarecare mobilitate, redusă ce-i drept, și nu prea mult VP - 173

aer de respirat. Oricum, trebuie să spun de la bun început că am o respirație mai puțin profundă decât majoritatea oamenilor, iar reacția mea cataleptică

la întâmplarea din dormitorul lui Paul mi-a fost benefică odată ce am ajuns inconștientă și cu o rezervă de aer limitată. La fel a fost și cu temperatura.

Ironia a făcut ca Paul să-mi extindă considerabil șansele de supraviețuire, în noaptea aceea. Când inima unei persoane se oprește, sau măcar își încetinește bătăile într-atât încât să pară că s-a oprit, dacă trupul e menținut la temperatură scăzută, celulele organismului au nevoie de mai puțin oxigen și, prin urmare, încetinesc procesul decesului. Faptul că m-a lăsat în subsolul aproape înghețat mi-a salvat, probabil, viața.

În momentele acela însă, nu mă gândeam chiar să-i mulțumesc.

Inițial, după ce mi-am recăpătat cunoștința, am intrat în panică și hiperventilație. Am reușit, totuși, să mă calmez destul de repede. Când ai o aversiune față de antidepresive și o afecțiune declanșată de nivelul ridicat al stresului, trebuie să înveți metode alternative de control, ca să nu-ți petreci viața într-o stare de panică rigidă. Am inspirat cât am putut de adânc și am numărat până la cinci, apoi am expirat aerul, numărând până la zece. Cu fiecare nouă inspirație legăturile din jurul meu se strângeau ca un corset. Cu fiecare expirație, simțeam cum inima încetinește cu una sau două bătăi.

Eram încă prea dezorientată ca să pun cap la cap evenimentele recente din acea seară, până în momentul respectiv. Ultimul lucru pe care mi-l aminteam cu precizie era hotărârea de a lua un taxi până la Paul acasă, asta după ce stinsesem o sticlă de vin roșu scump, în locul cinei de ziua mea, de care nu mă atinsesem. Singură, în restaurantul meu preferat – unde îl văzusem pentru prima dată pe Paul –, îmbrăcată elegant și cu lacrimile curgându-mi în rizotoul aproape neatins, trebuie să fi făcut o tristă figură, sunt convinsă.

În momentul acela, mi-am spus că, dacă era să avem vreo șansă să fim împreună, singurul lucru care îmi mai rămânea era să-l provoc și să-i dezvălui soției lui legătura noastră. Când am băgat în yală cheia furată de la el, adrenalina care îmi alerga prin vene, stropită cu merlot, a luat locul oricărei urme de îndoială și de gândire rațională. Duff s-a grăbit să mă

întâmpine și să-mi lingă fericit mâna care îi era familiară, confirmându-mi faptul că eram menită să fiu acolo. Cel puțin așa mi-am zis, în timp ce scoteam din geantă pistolul lui Paul și o luam în sus, pe scări. Mă simțeam puternică, pentru că țineam arma în mână. Nu știam exact ce urma să fac, odată ce ajungeam în camera lor, dar știam că, indiferent ce ar fi fost, Paul nu va mai putea să mă ignore.

Întinsă pe podeaua tare, am început să mă legăn, ușor, dintr-o parte în alta și apoi mai însuflețit, să văd cât spațiu de manevră aveam la dispoziție.

VP - 174

Părea să fie destul de mult loc și de o parte a mea și de alta, ceea ce a fost o ușurare. Nici prelata din jurul meu nu era complet etanșă și ăsta era tot un lucru bun. Când m-am aplecat spre dreapta, am simțit muchia plată a capătului prelatei. Simțeam și o durere, ca o lovitură de baros, care îmi radia de la cap în tot restul corpului. Pe pardoseala dură și plată de sub mine îmi simțeam spatele ca frânt. Deși podeaua părea să fie de beton, era o variantă

mai promițătoare decât o serie de alte variante. De exemplu, un pământ proaspăt săpat, care să mă împresoare din toate părțile.

Am un corp flexibil de la natură și sunt destul de puternică pentru talia mea, mică. Nu am fost niciodată mai recunoscătoare ca în noaptea aceea pentru forța musculaturii de bază, dobândită prin antrenamentele aproape zilnice. Chiar dacă habar nu avusesem că mă antrenez ca să-mi salvez viața.

Mi-am folosit forța mușchilor abdominali și fesieri ca să mă pot legăna mai tare și am reușit să mă împing, până am ajuns cu fața în jos și pe jumătate întoarsă pe partea dreaptă. Încă incapabilă să văd ceva, simțeam gravitația acționând din noua mea poziție, cu sângele care mi-a venit din spatele craniului în partea frontală, într-o explozie de durere. Cum nu mă puteam folosi de mâini, încă nu verificasem cât de adâncă era rana de la cap, dar o simțeam, de dinăuntru, în afară.

Câtă vreme nu existau obstacole pe o distanță de câțiva metri în aceeași direcție, aveam șanse bune să mă rostogolesc, până mă eliberam din legături. Nu aveam însă de unde să știu dacă nu mă îndreptam spre o moarte sigură. Puteam să mă fi aflat la o înălțime de treisprezece metri, într-o clădire neterminată și să mă arunc, fără să vreau, peste margine. Mi-am lungit gâtul cât am putut de mult în direcția deschizăturii și am așteptat să

mi se obișnuiască ochii cu bezna totală. Nu s-a schimbat nimic și nici nu am zărit ceva. Era un sentiment terifiant să am dezactivate atâtea dintre simțurile mele. Mirosul și auzul îmi păreau irelevante în situația dată. Dar abia ce mi s-a risipit gândul, că am și înregistrat absența sunetelor exterioare. Deci, dacă eram dosită pe un șantier în construcții, mult deasupra solului, cel mai probabil ar fi fost să pot auzi vântul sau poate chiar oceanul, în funcție de locul unde mă aruncase Paul.

Dorința instinctivă de a supraviețui, care domină asupra intelectului, este ceva foarte puternic. Indiferent ce motive sau ce teamă aveam să nu cad în gol, ele au fost eclipsate de impulsul corpului meu de a se rostogoli pe o parte. Cu fiecare răsucire epuizantă, durerea îmi cuprindea fiecare părticică

de trup, dar speranța mă ținea în priză și înflorea tot mai mult, cu fiecare bucată de prelată lăsată în urma mea, ca o piele de șarpe. Când nu mai rămăsese decât o singură fâșie între trupul meu slăbit și lumea înconjurătoare, am reușit să-mi eliberez brațele și să le ridic, scăpând și de VP - 175

ultimul strat.

Am plâns de ușurare și de autocompătimire, pentru cum ajunsesem.