— Maria, de la menaj, zice că erau ambalaje de prezervative și lubrifiant și așternuturile erau gen peste tot prin cameră și pe mobilă și alte chestii.
Erau și pastile împrăștiate pe jos. A, și una dintre lămpi era spartă. Am încercat să luăm legătura cu ea prin telefon, să-i spunem că o să deducem stricăciunile de pe cardul ei.
— Aveți un număr de telefon pe fișă? o întreabă Silvestri.
— Da, ne-a dat unul când s-a cazat, dar, când am încercat, era deconectat.
Îmi scot carnetul și pixul și continui:
— Gina, vrei te rog să-mi dai numărul acela?
Mi-l spune și eu îl notez.
— Perfect, zic, apoi fac semn din cap spre camera de supraveghere îndreptată în jos, spre noi. Aveți cumva o cameră și la etajul unde a stat doamna Anders? Poate reușim să-i zărim însoțitorii.
— Avem, dar ne-a căzut tot sistemul. Tehnicianul e programat pentru mâine, să vină să-l repare. Îmi pare rău.
— Nu-i problemă. Există șansa să mai găsim pe aici vreo urmă din ce-a distrus în cameră?
— Am păstrat lampa. Cred că voiau să încerce să o înlocuiască sau ceva.
— Dar gunoiul din cameră?
— Nu, menajera s-a ocupat de el înainte să se cazeze acolo noii oaspeți.
— Există vreo posibilitate, intervine Silvestri, aplecându-se peste tejghea, ca gunoiul să mai fie încă în vreun tomberon de pe proprietate?
— Nu, zice Gina. Gunoiul e colectat cam pe la ora două, vinerea. E de mult dus…
Brusc, ochii i se luminează.
— Stai așa, șoptește. Băieți, voi căutați ADN sau ceva de genul?
— Ne-ai prins, răspunde Silvestri.
— Ce tare, zice fata, cu fața strălucind.
— Gina, o întreb eu, tu ești mulțumită aici, la motel? Pentru că ne-ar fi de folos un tânăr talent ca tine, la Academie.
Fata se îmbujorează iar.
— Hai, măi băieți…
Mă aplec și eu puțin spre ea.
— Înainte să plecăm, mai e ceva ce-ți amintești?
Stă o clipă pe gânduri.
— Păi, nu prea. Cum am zis, în afară de faptul că a distrus camera, a fost super drăguță.
Apoi, încet, capătă o mină preocupată.
VP - 149
— Stai așa, nu e periculoasă sau ceva, nu?
Îmi ridic mâna cu palma deschisă.
— Ei, suntem aproape siguri că nu reprezintă un pericol public.
Îmi duc mâna cealaltă la buzunar, scot o carte de vizită și i-o întind.
— Oricum ar fi, vrei, te rog, să ne suni dacă o mai vezi sau dacă îți mai amintești ceva care ne-ar putea fi util?
— Absolut, domnilor detectivi.
Silvestri șterge recepția cu palma și încheie:
— Gina, ne-ai fost de mare folos. Mulțumim foarte mult. Sper să nu mai ai probleme în restul turei.
— Mersi, băieți. Și voi la fel. Și aveți grijă.
Douăzeci și nouă
REBECCA
Au trecut două săptămâni de când am fost la magazinul de bijuterii. Două
