putea face în timp ce cotrobăi în dulapul de medicamente, așa cum plănuisem încă de dimineață, când am descoperit că nu mai am nicio provizie.

Nu găsesc altceva mai tare decât Advil, așa că închid dulapul, frustrată și din nou îngrețoșată. Trag tare aer în piept și îmi netezesc puțin cămașa, tergiversând ceea ce știu că va trebui să accept.

Când descui ușa de la baie, Mark stă în hol, la câțiva centimetri distanță de mine. Are în mână un flacon portocaliu, familiar, pe care îl scutură ca pe o zornăitoare. Glandele salivare îmi umplu gura și inima mi-o ia la trap.

— Pe astea le cauți?

Are un aer disprețuitor, cu pantalonii lui de pijama murdari, cu maioul și halatul lăbărțate.

Îmi întind brațul, înainte chiar ca gândul să fi fost complet procesat.

— Nu așa de repede, dulceață.

Îmi ia mâna într-a lui, cu un gest deloc delicat.

— Ok, Mark.

— Ok, Mark, ce?

— Ok, o să fiu alibiul tău. O să le spun detectivilor că a trebuit să lucrăm până târziu. O să le spun că am venit la tine, să ne uităm la o prezentare de marketing și am băut prea mult, așa că a trebuit să rămân să dorm la tine, pe canapea. Paul a lucrat târziu în seara aceea, sunt convinsă. O să mă gândesc VP - 184

eu la ceva să-i spun, dacă o fi nevoie.

O spun, dar nu-mi amintesc dacă așa a fost. În fine, asta e.

— O să le arăt mesajul pe care ți l-am trimis, în care te întrebam dacă ești acasă.

Nu e nevoie să mă uit prin mesaje, ca să știu sigur că în noaptea aceea îl căutasem.

Nu-și ia ochii de la mine în timp ce deschide flaconul și îmi toarnă cinci hydrocodone în palmă. Au concentrația bună, doza de 750 de miligrame.

Înainte de a apuca să protestez, să-i spun că pastilele din mâna mea nu sunt nici pe departe o compensație corectă pentru un alibi fals, Mark își duce arătătorul mâinii libere la buzele mele.

— Astea o să te ajute să funcționezi suficient, cât să-i convingi pe Kojak și pe Colombo că erai cu mine în noaptea când a fost ucisă Sasha. Odată ce ai făcut-o, o să aranjez să ai cu ce să-ți ostoiești durerile pentru mult, mult timp.

Știe că m-a făcut șah mat. Nu contest înfrângerea. Gândul îmi stă doar la un singur lucru, doar la unul. Înclin din cap că da, iau una dintre pastile cu mâna transpirată și o înghit fără apă. Pun restul de pilule într-un șervețel și le împachetez strâns, apoi mi le îndes în buzunarul blugilor.

Nu-i adresez niciun cuvânt lui Mark, trec strâns pe lângă el și ies în holul grandios, apoi afară, pe ușa principală. Nu-mi dau seama decât după ce ajung la doar câțiva pași de mașină, că Mark n-a spus nici măcar o singură

dată că nu el a ucis-o pe Sasha.

Patruzeci și trei

SHEILA

Uneori, cei care devin pentru noi oamenii cei mai importanți apar în viața noastră în felurile cele mai insignifiante. Paul a intrat în viața mea dintr-o conversație pe care am auzit-o în timp ce, transpirată și pe jumătate goală, așteptam să-mi vină rândul la duș.

După antrenamente, vestiarul de la Lotus Pedal era ticsit cu femei cu fața roșie, dezbrăcate în diferite grade. Rebecca era cu două persoane înaintea mea. La momentul acela, evident că nu o știam ca fiind Rebecca, ci ca tipa cu față dură și trup la fel, care se antrena pe bicicleta de lângă mine, în nenumărate zile mohorâte, și niciodată nu-mi întorcea zâmbetul și nu dădea vreun semn că m-ar recunoaște. Era doar o altă scârbă de bogătașă.

VP - 185

Vorbea încet, împreună cu o femeie cu părul creț, roșu-morcoviu, pe care o mai văzusem de câteva ori la sală. Nici măcar nu credeam că sunt prietene, mai ales că Rebecca nu lăsase impresia că ar fi genul care să aibă prietene de sex feminin. Cele două discutau între ele în felul în care o fac adeseori cei care sunt obligați să vorbească unii cu alții. Exagerat de prietenos, ca să

mascheze lipsa generală de entuziasm față de respectiva interacțiune.

— Rebecca! Am uitat că și tu vii aici, la sală! Pentru mine e chiar foarte departe de casă, dar când am auzit că antrenează Chad B., a trebuit să mă

înscriu și eu!

Apoi, pe un ton conspirativ, a continuat:

— „Dermato-ul” meu e și el aici și merită cu prisosință să fac drumul, pentru seringa lui fermecată.

Roșcata era urâtă, avea un prosop prea mic și niște implanturi mamare disproporționate față de constituția ei, de altfel minionă.

Rebecca părea prinsă în cursă.

— Erin, a zis, sărutând-o repede pe obraz, ce bine îmi pare să te văd. Cum e în casă nouă? Ce mai face Wes?

— Auzi, când mi-a spus că vrea să se apuce de afaceri imobiliare aici și să

renunțe definitiv la oraș, mi-a venit să zic, gen, pfui, mai bine mor. Ce dracului să fac toată ziua? Dar a fost senzațional să nu fiu nevoită să

muncesc și să mă pot concentra cu adevărat pe toate aspectele de îngrijire personală pentru care nu aveam timp în agitația din Manhattan, știi? Și, bineînțeles, e minunat și pentru copii.

Rebecca a dat din cap, fără un cuvânt. Nu era nevoie să văd disprețul din spatele amabilității sale, ca să-mi dau seama că el există. Deja o uram și eu pe femeia aceea.

S-a aplecat mai aproape de Rebecca și a adăugat:

— Și sigur, vreau ca Wes să se descurce atât de bine, dar nu mai ajung să-l văd! Adică, aș vrea să mă ajute să cheltuiesc o parte din banii pe care îi câștigă!

Am încercat să nu dau ochii pe spate. Rebecca avea aerul că se pregătește să facă la fel.

— Mă bucur să aud că lucrurile merg atât de bine, a răspuns ea, pe un ton plat.

— Ce mai face Paul? a întrebat Roșcata, cu o voce care sugera că lui Paul, cine o fi fost el, i se întâmplase ceva rău. Ce-a mai făcut? Vreau să spun, cu afacerea lui care s-a terminat atât de prost. Cum îți mai revii din așa ceva?

Peste chipul Rebeccăi a trecut o umbră întunecată și i-a răspuns, acru:

— Paul e bine. Îi merge super. Acum își analizează mișcările următoare.

Erin i-a zâmbit vag și a dat din cap mecanic, un semn, pentru mine, că nu-i VP - 186

păsa de nicio culoare.

— Probabil că nu e ușor pentru mariajul vostru. Încă vă mai gândiți la copii?

Rebecca făcu o strâmbătură.