săptămâni în care m-a trezit alarma telefonului, m-am îmbrăcat, fie direct pentru serviciu, ca de obicei, fie pentru antrenamentul de la Lotus Pedal, de dinaintea slujbei. Mi-am pregătit gustarea de prânz, ca de obicei, m-am prefăcut că îmi citesc emailurile dimineața, la cafea, și am inventat zile cu ședințe maraton. Mă tot aștept să se petreacă inevitabilul și Paul să mă
prindă cu minciuna, dar el e prea absorbit de propriile minciuni, ca să bage de seamă. Ne luptăm în fiecare zi să părem că ne-am revenit complet la normal. Paul e preocupat și… ocupat, dar în același timp, e mai relaxat și mai fericit. Eu, dimpotrivă.
Casa noastră nu mai e sigură. În cele mai multe dintre nopți zac întinsă
lângă el, incapabilă să dorm, pentru că mi se pare că o aud pe Sheila târându-se pe covor, spre mine. Dacă reușesc totuși să adorm, mă trezesc în fiecare noapte pe la ora 3 a.m. cu senzația că e cineva în casă și asta mă dă
jos din pat de fiecare dată. Traversez fiecare încăpere în liniște, trag la o parte perdeaua de la duș, mă uit după draperiile din living, ca să depistez orice posibil intrus de prin dulapuri și de sub pat. Singura prezență pe care o descopăr sunt eu însămi, din ce în ce mai instabilă, cu fiecare noapte ce trece.
Ca să-mi evaluez sănătatea mintală, sau lipsa ei, înainte să mă bag în pat am tot făcut poze cu telefonul, în fiecare cameră, și le compar cu felul în care arată la lumina zilei. Nu sunt nebună. Ușile dulapurilor și sertarele care erau VP - 150
perfect închise sunt întredeschise. Robinete pe care nu le-am deschis curg și ferestre pe care le-am închis se deschid, misterios, peste noapte. De câteva ori, am auzit zgomote prin casă, ca și cum cineva s-ar deplasa încet și precaut prin fiecare cameră, dar nu am vrut să-l trezesc pe Paul, pentru că
nu eram pe de-a-ntregul sigură că zgomotele nu erau doar în capul meu.
Într-o dimineață, am trecut în revistă imaginile din noaptea anterioară și, în living, am surprins o străfulgerare, ceva din fundal, în spatele draperiei. O
umbră aproximativ de mărimea și forma unui om. Măresc imaginea și îmi e greu să spun, după fotografie, dacă silueta pe care o văd este mai mult decât umbra a ceva lipsit de viață. Cu cât o examinez însă mai mult, cu atât mai tare aduce cu silueta cuiva cam de aceeași înălțime cu a mea.
Rezist cu greu pornirii de a-i mărturisi lui Paul. Se pricepe foarte bine să
desființeze și să blocheze acele gânduri care nu-i sunt de folos. Sheila, detectivii, adevărul despre cum își petrece ziua, toate sunt subiecte interzise. M-am învățat minte odată, după câteva nopți fără somn, o dușcă
bună de vin și cam prea multe pilule de Percocet. Paul adormise cu capul pe pieptul meu. Eu ascultam cum îi bate inima și mă simțeam mai apropiată de el, aveam o cu totul altfel de stare decât furia mea obișnuită.
— Paul?
— Hmmm?
— Tu crezi în fantome?
— Matu, fii serioasă.
— Ce? Tu crezi în viața de după moarte?
— Nu.
— Deloc?
— De niciun fel. Nu cred nici măcar că ar trebui să ne pierdem vremea vorbind despre fantome, darmite să mai și credem în ele.
— Noi doi nu vorbim niciodată despre chestiile astea.
— Haide, scumpo, discuția asta e copilărească.
— Da’ ce zici dacă suferă cineva o moarte violentă și rămâne blocat între viața asta și locul unde este viața de apoi? Ce crezi…?
— După logica asta, tu și cu mine am fi văzut deja vreo șase fantome printre noi.
— Paul, poate că eu chiar am văzut.
— Matu. Refuz să port această conversație.
— Păi, tehnic vorbind, chiar o porți.
— E o prostie. Indiferent ce crezi că ai văzut, e doar în mintea ta.
Nu mai aduc vorba despre asta cu el. Dar nu pot ignora faptul că în ultima lună s-au întâmplat lucruri stranii. Continuă să dispară mici lucruri din casă
și altele, care lipseau, reapar. Săptămâna trecută, am găsit inelul meu de VP - 151
logodnă pe savonieră, ca și cum acolo fusese tot timpul. Azi dimineață, colierul cu turturele era înapoi în cutia cu podoabe, descâlcit și cumva deasupra restului bijuteriilor mele.
A durat câteva săptămâni până să mă gândesc la faptul că Paul se joacă
de-a lumina de gaz21 cu mine. Dacă a fost în stare de toate acele minciuni și secrete în ultimul an, cine ar putea spune că s-ar sfii să se amuze puțin cu sănătatea mea mintală, înainte de a pune capăt căsătoriei noastre? Se răzbună pentru că i-am ucis iubita? Pentru că îi stau în drumul spre noua lui iubire? Cu cât ajung să știu mai multe despre noua lui viață, cu atât mă
gândesc mai abitir la câtă satisfacție mi-ar aduce să-l fac să sufere. De ce n-ar fi valabil același lucru și pentru el?
Singurul lucru bun în faptul că avem o casă bântuită este că am motiv să
plec de aici în fiecare zi. După toate nopțile în care dorm doar pe jumătate și mă trezesc de îngrijorare, privesc cum răsare soarele și aștept să vină ora când pot să scap de pericolul tot mai insinuant din casa noastră și să o supraveghez, în siguranță, pe a ei.
* * *
În prima seară când m-am dus la ea acasă am fost neglijentă. Mi-am pus adresa pe GPS, fără să mă gândesc nicio clipă că Paul s-ar putea să o vadă, dacă îmi lua mașina. Se făcuse aproape ora 8 p.m. când am ieșit în grabă din magazinul de bijuterii și, fără să-mi amintesc vreo iotă din drumul cu mașina, am oprit în dreptul casei în stil colonial, demodată și având mare nevoie de un strat nou de vopsea, și am parcat vizavi. Nu erau mai mult de opt kilometri până la noi acasă. Luminile erau aprinse și, din când în când, zăream crâmpeie de mișcare înăuntru. Mașina lui Paul nu era acolo, dar simțeam că locul acela este important pentru el. Stând acolo, în întuneric, m-a cuprins brusc o undă de inventivitate. M-am simțit energizată de scopul pe care îl descoperisem.
A doua zi dimineață m-am sculat ca de obicei, gata de muncă. Când a plecat Paul, am luat un Uber până la o agenție Avis situată la două orașe distanță. Am închiriat mașina cea mai discretă pe care o aveau și care respecta specificațiile mele, închisă la culoare, cu geamurile fumurii. Am primit una neagră, care nu ieșea cu nimic în evidență, gata să se piardă în mulțimea de alte mașini din trafic. Erau atât de mulți șoferi pe șosea acum, care zăboveau în fața sediilor de firme și în fața caselor, așteptându-și pasagerii, încât mi-am imaginat că voi putea să mă integrez foarte ușor. Îmi cumpărasem de pe ebay chiar și un autocolant de Uber și cerusem să-mi fie 21 Gaslighting — reprezintă o formă de abuz de ordin psihologic, în care victima este manipulată astfel încât să-și pună la îndoială propria memorie, percepția și sănătatea mintală (după tema și numele filmului Lumina de gaz, 1944).
