— Am hotărât să nu avem copii; suntem deciși și fericiți. Așa am fost mereu.

— Ah, probabil că v-am confundat cu altcineva. Bravo vouă.

Incredibil cât de nesimțită era femeia aceea.

— Se mai întâmplă, nicio problemă.

Buzele țuguiate ale Rebeccăi spuneau însă altceva.

— Sunt convinsă că va apărea ceva și pentru Paul; e un tip isteț.

— Sunt doar bucuroasă că iese din casă aproape regulat, ca să-l plimbe pe Duff.

— A, corect! Voi aveți câinele ăla imens!

— Uneori am impresia că Paul îl iubește mai mult pe el decât pe mine, a zis, râzând forțat.

— Păi, poate se apucă de plimbat câini sau ceva. Sau de o afacere bazată

pe confecționat cuști pentru câini?!

Erin era amuzată de propriile-i spuse. Rebecca nu.

Sesizând iritarea vizibilă a Rebeccăi, Erin își căută iPhone-ul în geantă.

— Scuză-mă, e dădaca mea.

— Sigur. Vezi-ți de ale tale.

Fără să ridice privirea, Erin a continuat:

— Ar trebui să veniți la noi, la cină într-o zi. Curând. Sunt total cucerită de feng shui! Poate vă fac și vouă casa? Să mai eliberez din energie, să

însuflețesc puțin colțul carierei lui Paul?

— Sună perfect.

Rebecca a intrat la dușul eliberat de o altă femeie. Și-a agățat imediat prosopul și s-a băgat sub apă, dezvelindu-și fără modestie sânii mici și silueta dureros de subțire. S-a aplecat să regleze temperatura apei și eu am încercat să nu mă zgâiesc la turtureaua delicată care îi era tatuată pe șold.

Nu mi se păruse genul care să aibă așa ceva.

* * *

Conversația mi-a rămas în minte toată ziua și nu mi-a dat pace până

seara. Nu-mi pot explica de ce mi-ar fi păsat de un bărbat pe care nici măcar nu-l cunoscusem. Dar curiozitatea nu-mi dădea pace. A trecut circa o săptămână și, până la urmă, întâlnirea aceea și interesul meu pentru Paul au fost înlocuite de alte gânduri. Aproape că uitasem complet de el. Până când universul mi-a trimis un semn clar și Paul însuși a nimerit fix în fața mea.

* * *

VP - 187

După ce am ajuns în capătul scărilor întunecate care m-au dus spre necunoscut, la a treizeci și cincea mea aniversare, depășisem cu multe ore data propriu-zisă a zilei mele de naștere. Am reușit să-mi adun firea, suficient cât să-mi dau seama că mă aflam pe o placă spațioasă de beton. Mi-au trebuit câteva momente să parcurg de jur-împrejur suprafața respectivă

și să mă zgâiesc peste marginile ei, ca să înțeleg că fusesem aruncată în pivnița unei fundații de casă, dar care nu avea o casă. Proprietatea era înconjurată de un pâlc des de copaci. Pe măsură ce ochii mi se obișnuiau, mi-am dat seama de vastitatea domeniului și mi-am imaginat dimensiunile construcției care se va ridica, într-o zi, deasupra amprentei aceleia. Am stat întinsă pe betonul rece și am privit scamele de nori care treceau prin dreptul lunii pline de deasupra mea. Nu simțeam nicio grabă să fac ceva, doar să las evenimentele din seara aceea să mi se fixeze în minte. Nu eram tocmai surprinsă, viața mea mai luase și înainte întorsături îngrozitoare și incredibile, dar încă nu reușeam să găsesc un punct de plecare, pentru a cântări situația în care mă aflam.

Restul de baterie pe care o mai aveam la telefon mi-a permis să folosesc GPS-ul și așa am aflat că eram la vreo treizeci de kilometri de casă. Am oscilat între pornirea de a suna la 911 și dorința de a-l suna pe Paul. Încă nu puteam accepta rolul pe care îl jucase în toate astea. Nu el fusese cel care îmi aplicase lovitura la cap. El dormea fericit, fără să aibă habar de ceea ce se petrecea în propriul său dormitor. Mi-l imaginam cum se trezise și îmi descoperise trupul întins pe jos. Incapabil să-și stăpânească șocul și mâhnirea pentru ce-mi făcuse scârba de nevastă-sa. Plânsese? Bătuse cu pumnul în podea?

Privesc constelațiile de deasupra și mă rog în tăcere pentru un semn.

Logica îmi spunea cu certitudine că Paul fusese cel care mă adusese acolo.

Dar nu puteam să fiu supărată pe el. Îmi aminteam de perioade răzlețe în care îmi recăpătasem vag cunoștința și mă simțisem complet imobilizată, dezorientată și catatonică, dar capabilă totuși să percep zgomotul unui motor pornit și mormăielile de frustrare ale lui Paul, după fiecare zgomot puternic asemănător cu o bușitură surdă, a ceva foarte greu care izbea iar și iar.

Mi-am zis, căutând justificări, că nu a avut încotro și a trebuit să scape de trupul meu, pentru că ea l-a silit. Poate că nu a reușit să mă îngroape pentru că pământul era înghețat, dar putea să-mi lege o greutate și să mă arunce în ocean. Nu era însă gata să renunțe la mine, cum nu eram nici eu gata să

renunț la el. Se răzgândise și mă dusese undeva, în siguranță. Nu puteam totuși să-l iert complet că m-a azvârlit într-o pivniță întunecoasă. Dar, după

câte știa el, eu eram dincolo de puterea de a fi salvată. Îmi veneau în minte VP - 188

tot felul de posibilități, în timp ce capul îmi zvâcnea cumplit.

Aveam o ocazie pe care și-ar dori-o cei mai mulți dintre oameni. Puteam să fiu o fantomă în lumea celor vii. Puteam să mă plimb printre ei toți, fără

să fiu văzută. Puteam să-i urmăresc. Puteam să văd cum a supraviețuit dispariției mele acela despre care știam că, în adâncul inimii, mă iubește cu adevărat. Oare va fi distrus? Oare căsătoria lui se va spulbera, sub apăsarea vinei pentru moartea mea? Puteam să cântăresc exact cât de mult ține la mine cu adevărat, după cât suferă. Puteam să o urmăresc pe ea și să gândesc modul cel mai bun de a-i distruge viața, așa cum mi-o distrusese și ea mie. Și puteam să mă distrez urmărind cum suferă amândoi, pe parcurs.

Și puteam să mă întorc, atunci când el va avea cea mai mare nevoie.

Erau atât de multe de făcut. Cel mai urgent, însă, era faptul că Paul se va întoarce să ia cadavrul meu și trebuia să mă asigur că, atunci când va reveni, va exista unul în locul meu.

Patruzeci și patru

SILVESTRI

Recepționera ne privește bănuitoare.

— Ăăă, Rebecca Campbell nu mai lucrează la noi de ceva vreme.

— Serios? zice Wolcott, care încearcă să nu-și trădeze surprinderea. Pot să aflu motivul plecării sale?

Suntem în holul companiei Launaria Pharmaceuticals și avem un scor de zero la doi în șansa de a găsi acolo persoanele care ne interesează. După ce ni s-a spus că Mark Anders lipsește toată ziua, ne-am gândit să discutăm cu Rebecca, în ideea că poate ne ajută ea. Se pare însă, că nici ea nu a fost prea cinstită cu noi.

Farmecul nostru deja nu mai are efect asupra recepționerei. Trece de la o stare de apatie la o ușoară enervare.

— Trebuie să întrebați la Resurse Umane, zice și arată cu degetul în direcția etajelor de deasupra.

Fac o tentativă.

— Mi-e teamă că trebuie să ne grăbim. Ne-ar fi de mare ajutor dacă ai putea…