aminte ca detaliul acesta să fi fost menționat la știri, zice Wolcott.

— De la Mark.

— Așadar ai luat recent legătura cu el? Povestește-ne despre asta.

Pixul lui Wolcott stă proptit pe un carnețel, pe care și-l scosese din buzunarul de la piept al cămășii.

— Da. În fine, doar lucrăm împreună.

Wolcott se uită la Silvestri. Tâmplele încep să-mi zvâcnească. Nu am astâmpăr.

— Pari puțin cam agitată, Rebecca. E vreo problemă? Nu ai de ce să-ți faci griji.

Wolcott e ca un adevărat cercetaș, dar Silvestri nu pare mișcat de neliniștea mea. Acum mă privește drept în ochi. Mă străduiesc din răsputeri să nu dau înapoi și să nu îmi feresc privirea într-o parte.

— Nu am nimic. Probabil că sunt agitată. Totul e așa de aiurea și de îngrozitor. Am vorbit ieri cu Mark, pentru că nu venise la birou și el mi-a spus data când a dispărut Sasha. V-am telefonat de îndată ce mi-am dat seama că el și cu mine am fost împreună în seara aceea.

Silvestri se așază în sfârșit. Bate tam-tam cu degetele în masă și ajung să

mă întreb dacă nu folosesc un soi de cod, ca să comunice.

— Rebecca, atunci când spui că ai fost cu Mark în seara aceea, poți să fii mai detaliată?

— Am lucrat. M-am dus la el acasă după program, pentru că trebuia să

verificăm împreună o prezentare. L-am sunat să văd dacă mai era la birou, după ce terminasem eu antrenamentul la sală și mi-a spus că plecase deja acasă, dar mi-a zis să trec pe la el.

— Hai să începem cronologic, mă încurajează Wolcott.

— Era după antrenamentul meu de la ora 6 p.m.

— Sasha era la antrenament? mă chestionează Silvestri.

— Da.

Sunt aproape sigură că deja știau răspunsul la întrebare. Wolcott notează

ceva. Silvestri îmi face semn din cap să continui.

— Deci, era cam pe la 7.30, când i-am trimis lui Mark mesajul și nu mult după aceea m-am dus la el acasă.

Îmi scot telefonul și am textul gata pregătit să îl arăt.

Silvestri mă întreabă:

— Nu există niciun mesaj de răspuns de la Mark, în care îți spune să vii, doar acesta în care îl întrebi dacă e acasă?

— Deja eram în apropiere și mi-am luat libertatea de a trece pe la el imediat după ce i-am trimis mesajul.

Anticipasem că unul din ei s-ar putea să întrebe asta.

VP - 194

— Am înțeles. Te rog, continuă, zice Silvestri, dând din cap.

— Am lucrat până pe la miezul nopții și, mă rog, am băut puțin cam mult, așa că până la urmă am rămas să dorm câteva ore pe canapeaua lui Mark, apoi m-am dus acasă, pe la 5 a.m.

Wolcott citește textul și notează ceva în grabă, în josul paginii, apoi îi întinde telefonul lui Silvestri, care, fără să îl privească, și-l pune în față, în loc să mi-l dea înapoi.

— Și, din câte știai tu, unde era Sasha în tot acest timp?

Încerc să nu mă las distrasă de faptul că telefonul meu, deblocat, stă acum în fața lui Silvestri.

— După antrenament, Sasha merge întotdeauna pentru happy hour la „Le Vin”, cu prietenele ei. Așa că în seara aceea am presupus că e tot acolo.

Wolcott mai notează ceva.

— Ai auzit-o tu spunând că planul ei pentru seara aceea e happy hour?

Sau pe Mark?

— Nu. N-am întrebat-o.

— S-a gândit vreunul din voi că ea s-ar putea întoarce acasă și n-ar bucura-o foarte tare compania unei colege atrăgătoare de-ale soțului, care doarme pe canapea?

— Am lucrat în casa de oaspeți. Nu cred că ea trece vreodată pe acolo. Și pur și simplu presupun că a ajuns acasă mai târziu, mult după ce am adormit eu.

— Și domnul Anders a fost cu tine tot timpul?

— Da.

— Nu a părăsit deloc casa de oaspeți?

Am clătinat din cap.

— Dar cât ai dormit?

— Absolut sigur, nu.

— Cum poți să fii așa de sigură?

Am zâmbit rușinată și am ezitat.

— Am dormit amândoi pe canapea. Eu am somnul ușor. Dacă se trezea, aș

fi știut.

Wolcott și Silvestri fac schimb de priviri și, apoi, se uită la mine. Nu-mi dau seama dacă mă judecă.