era o mână.
— Asta chiar că îți dă peste cap programul zilnic. Cum e cadavrul?
— E varză. Femeie. La stadiul de descompunere în care se află, e greu de apreciat ce vârstă avea. După cum vedeți, a fost înfășurată într-o prelată și îngropată la mică adâncime. Dacă ar fi să ghicesc, aș zice că a stat în pământ între șase și opt săptămâni.
Mă uit la partenerul meu și înclin scurt din cap. Face și el la fel.
— Aveți vreo idee despre asta? întreabă Litman.
— Se potrivește cronologiei dintr-un caz cu persoane dispărute, pe care îl investigăm. Legistul a fost chemat?
— E pe drum, explică Litman.
— Bun, zic eu. Și hai să încercăm să ținem presa la distanță, până când reușim să identificăm cadavrul, bine?
— S-a înțeles, răspunde Litman.
— Bravo, îi răspund și îl bat pe umăr pe ofițer, în timp ce omul se întoarce la mașina lui de patrulă.
Eu și Silvestri ne aplecăm și tragem la o parte prelata de pe fața cadavrului.
— Bine că am sărit peste micul dejun azi dimineață, spune partenerul meu. Cristoase!
— Te gândești la ce mă gândesc și eu?
— Depinde. Te gândești că Paul Campbell o să ajungă pe lista noastră cu VP - 161
treburi de rezolvat săptămâna asta?
— Prietene, ești un adevărat telepat.
Treizeci și patru
REBECCA
Știu exact ce trebuie făcut. Mi-am dat seama azi dimineață. Îmi pusesem hainele mele obișnuite; ținuta de serviciu, machiaj complet și părul aranjat, arătam exact ca o profesionistă într-ale farmaceuticelor, bine îmbrăcată, așa cum am fost în fiecare zi, de când am fost concediată. Paul tocmai ieșise de sub duș și se ștergea, cu fața chinuită.
— Paul, ce s-a întâmplat?
— Spatele și umărul, iar au început să mă doară. O fi de la vreme. Scumpo, vrei te rog, să-mi aduci termo-plasturii din geantă?
Continuând să joc rolul soției devotate și iubitoare, i-am zâmbit și m-am dus să-i aduc. Am deschis geanta și am scotocit după plasturi, pe care nu mi-a fost greu să îi găsesc. Cât am umblat înăuntru, n-am găsit nicăieri eșarfa roșie în care era pistolul și asta m-a neliniștit. Neliniștea a lăsat locul unei idei perfecte. Era așa de ușor, încât nu mi-a venit să cred că nu m-am gândit la asta mai devreme. S-ar putea totuși să fie o provocare să găsesc materialele necesare. O să trebuiască să intru în casa lui Mark, atunci când el nu e acolo.
* * *
— Nu trebuie să fii medium ca să te prinzi că o să mai moară multă lume pe aici.
Nu pot să văd nimic și nu reușesc să-mi deschid ochii. Simt că sunt bine prinsă în centura de siguranță. Mai sunt și niște bărbați cu mine în mașină.
Ar trebui să intru în panică, dar acum trupul meu se simte al naibii de bine.
— În comunitatea asta, decesele din cauza drogurilor sunt de șapte ori mai numeroase decât anul trecut. Și nu e vorba doar de supradoze. În același timp s-a dublat și rata omuciderilor în districtele Nassau și Suffolk. Oficial, situația e deplorabilă.
Îmi ridic pleoapele cu degetul și lumina zilei mă ustură. Privesc în oglinda retrovizoare și-mi șterg saliva scursă pe obraz. Centura mi-a lăsat o urmă
imprimată pe partea dreaptă a feței. Sunt singură. Și al dracului de fumată.
— În regiunea noastră există efectiv mii de persoane puternic dependente de droguri, care caută cele mai bune și mai ieftine soluții VP - 162
disponibile și miza continuă să fie tot mai mare.
Dau radioul mai încet și vocile devin doar un murmur slab, reconfortant.
Totul pare molatic și lent. Realizez unde mă aflu și un val nou de fericire nestăvilită mi se revarsă prin vene. Sunt în mașina oprită cu câteva imobile mai jos de casa lui Mark și a Sashei. Mașina lui Mark era parcată pe alee, în loc să fie la serviciu, așa cum estimasem, așa că m-am gândit să aștept până
pleacă. Trebuia să plece, până la urmă, dar, cum nu dădea niciun semn că ar avea de gând, am adormit lemn. Lipsa continuă de somn nu mă ajută să stau trează în timpul zilei, cu sau fără pastile.
Nu-mi vine să cred că e ora 5.30 p.m. Trebuie neapărat să-mi vin în fire.
Verific pe GPS locul unde se află Paul și văd că e în apropiere. Mesajele schimbate cu Wes mă pun la curent și aflu că nu au niciun fel de prezentări azi, iar Wes își începe weekendul în Montauk. Dar nu pot să mă concentrez prea mult asupra telefonului. Îmi vin în minte vremuri mai fericite, cu focuri pe plajă și înot noaptea, ca și cum mi s-ar derula amintirile fericite ale altcuiva. Mă gândesc la cât de bine ar fi acum să pot înota și îmi aduc aminte că Mark și Sasha au o piscină cu care s-au tot lăudat. Poate că o să mă
bălăcesc puțin, dar gândul dispare, ca topit. Îmi vine în minte scena de pe peluza Danei și unda de șoc a furiei dă năvală peste euforie. Îmi amintesc de ce sunt acum, aici.
Mulțumită felului în care Sasha s-a tot lamentat la vestiare despre ce memorie scurtă are, am deja cheia, pe care ea însăși mi-a dat-o. Întotdeauna am avut grijă să am dulapul suficient de aproape de al ei, așa că știu că
întotdeauna își folosește data de naștere pentru orice are nevoie de o parolă
sau de o combinație de cifre. În plus, nu s-a putut abține și s-a lăudat unor pupincuriste de-ale ei, la Lotus Pedal, despre cum soțul ei a fixat tot sistemul de alarmă al locuinței pe o parolă cu o combinație de cifre pe care ea și-o poate aminti ușor. Asta după ce a uitat codul de acces de atâtea ori, că lui Mark i s-a luat să tot primească acasă mașinile de patrulă ale companiei de securitate.