Iau telefonul în palmă și ies cât pot de repede, fără să las impresia că o iau la goană. Când mă uit la ecran, mă albesc la față. Văd numele lui Mark și o succesiune rapidă de trei texte.

De ce durează atât?

S-a rezolvat?

Am avut o înțelegere.

Îmi țin respirația și aștept ca unul din detectivi, sau amândoi, să-mi citească drepturile și să mă lege cu cătușele de masă. Dar Wolcott nu face altceva decât să-mi zâmbească și mă conduce afară pe ușă.

Patruzeci și șase

SHEILA

Nu mi-am dat seama că relația avea să se sfârșească, decât atunci când era prea târziu. Regret că m-am strecurat neinvitată în casa lui și că am intrat în biroul lui, singurul loc unde încă nu ne regulasem. Paul părea că s-a răcit puțin de mine și am vrut să înfierbânt lucrurile. Am ales un moment când știam că nevasta lui e plecată, ca să-i fac o surpriză. Îmi imaginasem o scenă cu o secretară sexy și am intrat pe ușa din spate, despre care, când am mai fost acolo, observasem că nu părea niciodată să fie încuiată.

Paul era sus, la duș, așa că am intrat în biroul lui, m-am schimbat în costumul respectiv și m-am așezat în spatele mesei de lucru, într-o poziție de „vino și ia-mă”. Abia așteptam să-i văd fața când o să dea de mine, în fustă

scurtă, ciorapi până pe coapsă și pantofi stiletto, cu picioarele ridicate pe masă și îmbrăcată cu nimic în partea de sus, cu excepția unei cravate de-ale lui, pe care o șutisem.

Stătea de multă vreme sus, până să-și termine dușul și să coboare, așa că

am devenit curioasă. Voiam să știu despre Paul tot ce se putea, iar el nu era prea darnic cu detaliile. Nu mi-am imaginat că aș face vreun rău cuiva, dacă

îmi băgăm nasul primprejur. Până să mă prindă Paul, nu am ajuns decât la sertarul de sus, unde am văzut un pistol înfășurat într-o eșarfă. Nu a fost chiar așa de bucuros pe cât sperasem; de fapt, avea o expresie așa de furioasă pe față, că mi-a fost teamă să nu-mi facă scandal. Până la urmă, costumul meu l-a cucerit destul cât să mă pună cu fața în jos, aplecată peste biroul lui, dar imediat ce am terminat, am simțit că este ceva în neregulă.

VP - 204

— Sheila, nu mai putem continua astfel.

Nu se simțea pic de emoție în vocea lui, iar eu nu aveam nimic pe mine, cu excepția cravatei lui.

— Paul, îmi pare sincer rău că m-am furișat. Promit să n-o mai fac. M-am gândit că o să-ți placă surpriza.

— Nu are legătură cu ce a fost azi. Cred doar că s-a terminat între noi.

— Eu credeam că suntem tot mai apropiați. Paul, cred că între noi este ceva cu adevărat frumos.

Încercam să-mi maschez panica din glas.

Și-a întins brațele spre mine, într-un gest care mă așteptam să fie o demonstrație de afecțiune. Asta până când el a slăbit nodul cravatei și mi-a tras-o peste cap.

— E un cadou de la soția mea.

Mi-am plecat rușinată capul, mersesem prea departe și mă mustram singură.

— Îmi pare rău.

— Hai să ne despărțim, înainte ca lucrurile să devină prea complicate.

Eram în stare de șoc și nu am protestat. Mi-am reținut lacrimile și am arborat o mină curajoasă, însă, în sinea mea, muream.

Când Paul a ieșit din birou, ca să mă lase să mă îmbrac, m-am autoservit cu o cheie din birou, pe care scria „ușa din față”. O s-o adaug colecției mele cu obiecte de-ale lui Paul, știind că ea o să-mi ofere un acces nerestricționat, atunci când voi avea cea mai mare nevoie de asta.

În zilele care au urmat despărțirii noastre, am fost distrusă. Eram turbată

fără el și, totuși, îndrăgostită până la a nu mai putea funcționa. Am devenit tot mai puțin rațională, cu fiecare zi în care nu mă suna și nu-mi trimitea un mesaj. O plimbam ore în șir pe Molly, așteptând să ne întâlnim cu Paul și Duff. Credeam că, dacă mă vede, o să-și dea seama de greșeală. Pedalam zilnic lângă Rebecca, frenetic, și ea părea să fie într-o perpetuă transă, când era pe bicicletă. Vederea ei, faptul că știam că se duce acasă, la Paul, îmi sfâșiau inima, zi după zi.

I-am urmărit. L-am văzut cum se preface că e îndrăgostit de ea. Erau pretutindeni. Vorbeau, râdeau, se țineau de mână. Știam că se uită la ea și mă vede pe mine. Era un joc pe care îl făcea Paul, iar eu voiam să joc altceva.

Pierdeam controlul asupra locului pe care îl ocupam în viața lui. Trebuia să

știu că fusese adevărat și că nu am inventat eu totul.

Încă îl iubeam foarte tare. Când mi-a blocat numărul de telefon, i-am trimis de pe noul meu număr semnale care să-i aducă aminte că încă trăiam.

Aveam să fiu insistentă, fără încetare, până când o să se răzgândească. Nu puteam să-l las să mă uite, să uite că fusesem a lui și că mă iubise.

VP - 205

Și Molly m-a părăsit. Într-o zi, când era fără lesă, a fugit de pe plajă. Nu am avut energia să fug după ea. Nu m-am așteptat să se întoarcă. Eram bine antrenată să fiu părăsită.

Am intrat în apă până la piept, mi-am scos inelul de logodnă și verigheta și le-am aruncat în valuri. Cu cât încercam mai tare să înaintez în mare, cu atât valurile mă împingeau înapoi, la mal. Nici măcar oceanul nu mă voia.

Deja mi-l luase pe Daniel.

Într-o zi i-am văzut plecând împreună, cu mașina, ea cu capul rezemat de umărul lui, în timp ce treceau pe lângă mine, fără să aibă habar că sunt acolo.

M-am strecurat la ei în casă.

Odată intrată, am căutat lucrul cel mai sugestiv pentru el, pe care puteam să-l iau. Aveam cheia lui, un set de cătușe, o fotografie a lui din copilărie, luată din cutia de bord. Îmi trebuia ceva mai substanțial. Ceva care să trimită

un mesaj despre ceea ce simțeam.

Știam ce vreau. În biroul lui am găsit pistolul, exact acolo unde îl văzusem prima dată. Nu știam exact ce voi face cu pistolul, dar mesajul primit de la Paul mă împinsese până la limita suportabilității. Am pus arma în geantă și deja m-am simțit mai bine.

Patruzeci și șapte

PAUL

Intru pe ușă.

E formidabil să vezi cum locul a ajuns, în sfârșit, în faza în care poți începe să ți-l imaginezi ca pe o casă locuibilă. Țevăria este pe drum și electricianul este pregătit, gata să înceapă, imediat ce instalațiile sanitare erau montate.

Eu o să-i ajut pe Javier și echipa lui cu rigipsul și pardoselile și aveam o echipă de zugravi de prima mână, pregătită de lucru.

În minte, sunt de multă vreme în stare să văd produsul final, dar acum dau buzna și celelalte simțuri ale mele. Stau în picioare, între pereții casei, și simt mirosul cerii de pardoseală și căldura venind de la buștenii care ard în șemineu. Aud cum sus se umple cada cu apă și simt gustul roșiilor pe care o să le cultivăm în grădină. O să-i placă la nebunie.

Am fluturi în stomac și mi se pare o experiență cu adevărat reconfortantă.