Uite. Știrea principală de pe toate sursele de știri din aplicația mea. Glisez în jos, apoi iar la început și dau clic pe primul link. E un ziar local.
TRUPUL FEMEII DIN LONG ISLAND GĂSIT ÎNTR-O GROAPĂ PUȚIN
ADÂNCĂ
Mă uit la fotografia care însoțește articolul. Privesc din nou titlul, apoi iar fotografia. Creierul parcă mi-a fost măturat de un val. În sfârșit, se întâmplă.
Îmi pierd dracului mințile.
Mă silesc să-mi țin pleoapele închise și strâng cât pot de tare. Le deschid apoi și mă trezesc privind la aceeași situație imposibilă. Nu e în capul meu.
Este absolut real. Chiar dacă este imposibil. Sub titlu e o fotografie color a victimei, în vremuri mai fericite. Femeia pe care polițiștii au dezgropat-o de pe o proprietate de lângă Smithtown Bay. O femeie pe care o cunosc. Sau mai degrabă pe care am cunoscut-o.
Sasha Anders.
VP - 165
PARTEA A TREIA
Treizeci și șapte
REBECCA
Mă trezesc dintr-un somn ca de moarte, când Paul dă buzna în dormitor, fluturând un ziar împăturit. S-a întâmplat ceva groaznic.
— Rebecca! Unde ai fost? De o oră încerc să te sun, zice și vocea îi e răgușită și tremurată.
Am nevoie de toată forța, ca să mă smulg din văgăuna adâncă în care m-am afundat. Somnul de după un Fentanyl e ca și cum ai intra în comă.
Visasem despre Sasha și Sheila și dospisem în propria-mi furie. Acum, că m-am trezit, mă chinuiesc să-mi afișez masca soției. Paul e acum aici și trebuie să-mi aduc aminte că, din punctul lui de vedere, eu sunt în continuare soția lui iubitoare, care îi e alături.
Jaluzelele sunt trase și îmi este imposibil să-mi dau seama de oră. Nu mi-e clar în ce zi suntem și nici de cât timp stau în pat.
Singura certitudine este starea de agitație a lui Paul.
— Îmi pare rău, am avut o migrenă. Mi-am închis telefonul. Iartă-mă, iubitule.
Nu am nici cea mai mică idee unde este telefonul meu.
Paul se așază pe marginea patului, își lasă, grea, mâna pe piciorul meu și începe să vorbească. Ține privirea ațintite în pământ. L-am mai văzut în starea asta și mă lovește un acces de panică pentru ce are de gând să-mi spună. Cu toată mahmureala mea, mă concentrez, atât cât mă ajută nivelul în creștere al cortizolului25.
— Au găsit un cadavru.
Începe să mă doară stomacul.
— Rahat.
Observ că nu a folosit un pronume posesiv, dar nu spun nimic.
— Exact acolo unde am pus-o… o tipă care făcea jogging a găsit-o… dar…
Își prinde capul în mâini și se leagănă înainte și înapoi. Îmi dau brusc seama de gravitatea lucrului pe care nu e în stare să îl spună. O aud pe Sheila 25 Cortizol — hormon steroid secretat de glanda suprarenală și eliberat ca răspuns la stres.
VP - 166
șoptind că vom fi descoperiți.
— Bun, ia hai să lămurim asta. Știam că există posibilitatea să se întâmple. Trebuie doar să stabilim ce trebuie să facem de aici încolo.
Sunt impresionată de propriul meu sânge rece, în pofida panicii mele interioare, gata să explodeze.
— Rebecca, izbucnește Paul. Au găsit un cadavru acolo unde am pus-o pe Sheila, dar nu e al ei!
Atitudinea lui mă face să dau înapoi. Mă simt iar mică, fetița la care strigă
tatăl meu.
— Dar nu are nicio logică. Trebuie să fie o greșeală.
— Poliția nu face astfel de greșeli. Haide, folosește-ți mintea. Toate pastilele alea te prostesc la cap.
Toată energia asta pe care o etalează acum mă sperie. Are aerul că i-ar plăcea să-mi tragă una.
Îi vorbesc de parcă ar fi un animal turbat și încerc să-l calmez cât pot. Nu e ușor de făcut, când nici pe mine însămi nu reușesc să mă potolesc.
— Cum poți să fii sigur?
— În plus, cadavrul ăsta nu a fost lovit la cap. A fost împușcat.
