Nu-mi aduc aminte când am făcut ultima dată o criză de nervi legată de o proprietate, dar asta nu este o proprietate oarecare. Acesta este locul unde trecutul este îngropat și unde se deschide fereastra către un viitor frumos, VP - 206

alături de femeia la care m-am întors după toți acești ani.

E adevărat că mai sunt câteva jonglerii de făcut. Wes îmi suflă în ceafă, să

mă pregătesc pentru vânzările imobiliare din sezonul de toamnă și va deveni tot mai insistent în săptămânile următoare. Odată ce țevile vor fi trase, însă, o să-mi fie mai ușor și voi mai avea o perioadă de pauză, cu electricianul, apoi cu echipa de zugravi.

Rebecca pare să se fi calmat, deocamdată, după explicația pe care i-am dat-o despre incompetența Polițiștilor Keystone29. În ultimele câteva zile nu mi-a mai părut la fel de nervoasă și de absentă și mă rog să fi reușit să țină

cumva sub control medicația pe care o ia. Este nevoie să se adune, de dragul nostru, al amândurora.

Dana a fost ca o mană cerească. Fără ea, chiar nu știu cum aș fi reușit să

trec peste lunile acestea. Universul pare să ne scoată în cale ocazii, exact atunci când avem cea mai mare nevoie de ele și, în ultima vreme, am fost în mare nevoie. În plus, s-ar putea chiar să avem ceva oferte pentru casa ei, deși este știut că în perioada asta vânzările sunt slabe. E tentant să te gândești că, până la urmă, s-ar putea să ne iasă totul.

Un spasm scurt în spate, spre mijloc, mă scoate din visare. Îmi duc mâna la spate și mă masez cu mișcări circulare, apăsând cu degetul mare între două rânduri de mușchi deosebit de tensionați. Organismul meu o să-mi mulțumească, atunci când se vor încheia lucrările la construcția asta. Are nevoie de un timp de repaus, să se recupereze. Dana m-a pisat la cap non-stop să fac masaj terapeutic și mi-e tot mai greu să mă împotrivesc rațional.

Termo plasturii fac și ei ce pot, dar oasele astea bătrâne chiar încep să

scârțâie.

În timp ce-mi frământ mușchii, mă gândesc la Rebecca. E noaptea incidentului și îi îngrijesc rana superficială de la umăr. O rană nouă peste una veche. Durerea lor, combinată, și mascarea30 ce le-a urmat, suferința încă îngropată adânc, pastilele care i-au devastat corpul, în timp ce i-au ținut durerea sub control.

Sunt din nou copil, pe bancheta din spate a mașinii. Tata e la volan și mama stă întoarsă către mine.

— Paul, scumpule, e doar pentru weekend. Mami și tati trebuie să rezolve niște treburi. O să te distrezi acasă la unchiul Nick.

— Dar nu vreau să merg acolo. Vreau să stau cu voi, protestez eu, cu ochii 29 Keystone Cops — personaje din comediile mute, polițiștii incapabili din filmele produse de Mack Sennett pentru Keystone Film Company, între 1912 și 1917.

30 Termen folosit în studiul percepției inconștiente; definește procesul în care un stimul detectabil sau recognoscibil (ținta), atunci când se află în imediata proximitate spațială sau temporală a altui stimul (mascatorul), devine, din cauza acestuia, greu sau imposibil de conștientizat ori de recunoscut.

VP - 207

plini de lacrimi. Nu mă lăsați acolo.

— Vai, scumpule, râde mama. Cum să te lăsăm noi acolo?! Niciodată. O să

ne întoarcem să te luăm, prostuțule.

— Promiți? o implor eu.

Aud iritarea ușoară din vocea tatei, când întoarce capul să se uite la mine.

— Paul, vreau să te controlezi. Ok, amice?

Văd luminile de frână ale mașinii din fața noastră, dar nu pot să vorbesc.

Mă uit cum ne repezim în ea. Nu pot să rostesc nicio vorbă. Pot doar să

privesc.

Un junghi de durere îmi trece pe o parte a corpului și mă trage înapoi, în prezent. Cămașa mi-e leoarcă de sudoare și ochii mă ustură de la lacrimi. Nu mai pot să o țin așa. La dracu’, nu mai pot. Trebuie să termin cu toate astea.

Fac ghem pânza din jurul gulerului cămășii, mi-o îndes în gură și dau drumul țipătului. Trag adânc aer în piept și simt cum un fel de calm coboară asupra mea, în timp ce ochii scrutează casa. Mă opresc un moment să mă adun, apoi ies afară și mă îndrept către jeep. E vremea să iau prânzul, dar mai întâi trebuie să-mi mai pun un plasture Therma Wrap, să-mi verific telefonul și să

mă asigur că nu a apărut nicio urgență care să-mi reclame prezența.

Patruzeci și opt

WOLCOTT

— Care e graba, amice?

Silvestri are în ochi o privire pe care nu i-o știu. Pare să fie un amestec de hotărâre, agitație și încântare sadică, în plus, conduce puțin cam tare prin suburbii.

— Nu-mi plac hărțuitorii.

— Nimănui nu-i plac. Ce te roade?

— Mark Anders e un hărțuitor. Abia aștept să ajung în aceeași încăpere cu tipul ăsta și să-l fac bucăți.

— Ușurel, tigrule. Deocamdată trebuie să-l luăm cu binișorul, până ne lămurim cum să-l prindem la înghesuială.

— Ai văzut în ce hal era Rebecca Campbell? Din câte pot eu să-mi dau seama, a dus-o de nas și a drogat-o și folosește ori drogurile, ori aventura lor ca mijloc de presiune, ca să o determine să facă așa cum îi spune el. Alibiul ăla, pe bune?

— Bun, și ce variantă vrei tu să dovedești în clipa de față?

VP - 208

— Tipul e arogant, băgăreț și nu prea isteț. O să-l prindem.

— Sigur că o să-l prindem, zic. Doar să ai răbdare. E mai bine să treci pe pod, decât să traversezi canalul înot. Înțelegi ce spun?

— Aristotel? se prinde el.

— Cam așa ceva. Și ia-o mai domol. Sperii veverițele.

* * *

Ne apropiem de casa lui Anders, țipătoare și de prost gust. Partenerul meu încetinește până la viteza melcului și întoarce pe aleea pentru mașină.

— Nu te-ai putut abține, nu?

Îmi face cu ochiul și-mi lansează un rânjet semi-mulțumit.

— Chestiile mici, Wolcott.

Coborâm din mașină și ne apropiem de casă. Înainte de a fi destul de aproape ca să batem, Mark Anders deschide larg ușa. Stă în prag, cu un aer pe jumătate nebun. Dinspre el adie o duhoare de băutură acrită și halatul răpciugos cu care e îmbrăcat pare că ar putea să stea singur în picioare și să