O să revin mâine, să-i fac lui Mark o vizită amicală și sper să nu fie acasă.
Treizeci și cinci
SILVESTRI
— Cine altcineva ar fi putut să fie, totuși? îl întreb pe partenerul meu.
— Nu știu. Ai mai văzut pe altcineva intrând sau ieșind de aici azi VP - 163
dimineață? întreabă și Wolcott.
— Mda, da’ hai să fim serioși. Sigur e Greene. E evident, cum sunt și firimiturile pe care le are pe barbă. Al dracu’ cretin, nu s-a găsit încă
gustarea care să nu-i fie pe plac.
Checul cu banane pe care nevasta lui Wolcott, Abby, îl pregătise pentru tot departamentul dispăruse din oficiul secției. Partenerul meu e scos din sărite.
— Ăstuia nu i-a explicat nimeni niciodată că respectul este motorul care face lumea să funcționeze?
— Nu te enerva. O să-i sifonăm benzina din rezervor, mai încolo. Asta o să
te facă să te simți mai bine, uriașule?
Îi sună telefonul.
— Wolcott, zice partenerul meu. Bine.
Se îndreaptă în scaun, apoi îmi aruncă o privire. Îmi șoptește, mimând din buze, legistul, și continuă să asculte cu atenție. Mă aplec spre el. Brusc, expresia de nerăbdare de pe chip îi e înlocuită cu una total perplexă.
— Chiar așa?
Se uită la mine și clatină din cap.
— Ok, mulțumesc pentru rezultatele rapide. Vă sunt sincer recunoscător, mai zice și închide.
— Ce-i?
Mă privește sceptic.
— Mă bucur că stai jos, când o să-ți spun.
Treizeci și șase
PAUL
— Nu pot să cred, zic, inspectând acoperișul terminat. Chiar o să dăm gata treaba asta.
— Da, șefu’, răspunde Javier, cu gândul aiurea.
El și băieții sunt lipiți de un radio portabil, fixat pe o capră pentru lemne.
Sandviciurile pentru micul dejun stau neatinse, în timp ce ei sorb fiecare vorbă a unui reporter.
Nu înțeleg spaniola destul cât să mă prind care e ideea, ce se petrece, dar atenția lor concentrată mă intrigă.
— Ce se întâmplă? îi întreb.
Javier se întoarce puțin către mine, dar stă cu o ureche la relatări.
VP - 164
— Au găsit-o pe femeie, în golf. E moartă.
Nu. Doamne, te rog, nu. Stomacul mi se face ghem. Mâinile îmi amorțesc și tremură necontrolat. Mirosul cârnatului de la micul dejun îmi ridică fierea până în gât. Simt cum măruntaiele mi-au luat foc, în timp ce extremitățile nu mai simt nimic. Inima pare decisă să-mi sară afară din piept.
— Șefu’, ești ok?
Acum Javier e atent doar la mine.
— Da, scuze. Am uitat ceva în mașină. Mă întorc într-o clipă.
Trebuie să fac un efort concertat ca să mă țin drept, în timp ce mă duc direct la jeep. Imediat ce ajung destul de aproape, mă prăbușesc peste portbagaj, aproape gata să cad. Îmi reglez respirația, ca să nu leșin. Rahat-rahat-rahat-rahat-rahat. Nu se poate să fie așa.
Reușesc să mă duc până la portiera din stânga și mă urc la volan. Îmi verific telefonul. Nimic de la Rebecca. Probabil habar nu are că universul nostru este pe cale să se năruiască.
Deschid aplicația de știri de pe telefon. Sunt disperat să aflu ce se întâmplă și, în același timp, îngrozit să aflu cât de complet distruși suntem.
Este imposibil ca această descoperire să ducă la altceva în afară de dezastru.
