— Să fiu al dracului, zice Wolcott. Nu m-am așteptat la asta.

Își reia bătutul darabanei, cu degetul mare, apoi se oprește și se uită la mine.

— Ia hai să schimbăm chiar acum planul, dacă tot am pus ochii pe Rebecca Campbell. Mor de curiozitate să văd ce face cu timpul ei liber o cucoană aflată în șomaj.

O aștept pe Campbell să pornească motorul, ca să fac și eu la fel cu mașina noastră de patrulă, dar femeia rămâne vreme îndelungată în SUV, aparent cu ochii ațintiți în podea. Își scutură capul de câteva ori, apoi îl dă pe spate și se zgâiește în tavan.

— Biata de ea, zice partenerul meu. Probabil că se luptă cu o povară grea.

— Așa se pare.

— Rebecca, să vorbești ajută. Și noi suntem aici să ajutăm.

— Putem să te ajutăm să-ți ridici greutatea de pe umeri, zic eu, cu ochii lipiți de silueta de pe scaunul șoferului. Asta facem noi.

— Ți-ai ratat cariera de duhovnic, Silvestri.

— De puțin.

Rebecca se apleacă spre scaunul din dreapta, apoi se îndreaptă iar de spate. Își ridică mâna la ureche. În același timp, ecranul lui Wolcott se luminează. Wolcott se uită la el și pe urmă, la mine.

— Ei, vorbești de lup.

Patruzeci și cinci

REBECCA

— Doamnă Campbell. Ne bucurăm să te avem, în sfârșit, la noi.

Wolcott trage într-o parte scaunul de metal, pentru mine, și face un semn larg cu mâna, dând parcă aerul la o parte. Ochii mi se opresc pe țeava metalică fixată în centrul mesei. Lumina din încăpere e groaznică. Mi-am pus o grămadă de fard ca să maschez lipsa de somn, dar nu am luat în calcul lămpile fluorescente.

— Îmi cer scuze pentru lipsa de ambianță de aici. Ne tot propunem să

înviorăm puțin maghernița, zice Silvestri, cu un umor sec.

— Vă rog, spuneți-mi Rebecca, le zic, râzând ușor. „Doamna Campbell” mă

face să mă simt prea bătrână.

Silvestri se îndepărtează câțiva pași de lângă masă. Nu pare prea grăbit să

se așeze. Îi fixez cu privirea cătușele, care îi atârnă de curea.

VP - 192

— Nu te preocupa, nu avem de gând să adăugăm nicio brățară la ținuta dumitale de astăzi, intervine Wolcott, în glumă, și se așază.

Râd iar, de data asta prea tare. Simt sudoarea lunecându-mi ușor pe spinare și sunt recunoscătoare că port o cămașă închisă la culoare. Trebuie să nu uit că sunt aici pentru că așa am vrut eu.

— Evenimentele au luat o turnură norocoasă, care ne adună în sfârșit laolaltă astăzi, nu? Faptul că ne-ai sunat aproape în același moment în care te sunam și noi pe tine?

Silvestri e atât de în largul lui în postura asta, că pare mai degrabă că ar trebui să țină un cocktail în mână.

— Presupun că asta a fost soarta, îi răspund, decisă să le cânt în strună.

Wolcott are un zâmbet cald.

— În urma ultimei noastre discuții, mai aveam câteva întrebări suplimentare pentru dumneata, zice, și se așază. Așa cum probabil știi deja, Sasha Anders e moartă.

— Da. E cumplit, reacționez eu, frângându-mi mâinile. Ați aflat ce a pățit?

— Păi, tocmai aceasta este problema căreia încercăm să-i dăm de capăt.

Știm că a fost ucisă, dar mi-e teamă că nu pot spune mai mult în clipa de față.

— Sigur, înțeleg. Pur și simplu nu-mi vine să cred că a murit. Sunteți siguri că ea e? adaug eu, apăsându-mi palmele de masă.

Dacă întrebarea mea li s-a părut stranie, nu au lăsat să se vadă.

— Nu încape îndoială.

— Aveți și niște suspecți?

Amândoi par amuzați de îndrăzneala mea.

— Avem câteva persoane vizate, explică Wolcott. Suntem încă în faza de eliminare. Procesul nu e chiar așa de rapid cum se vede la televizor.

— Soțul e întotdeauna vinovatul, nu?

Gluma mea nu e gustată și eu o regret instantaneu.

— Da, din păcate așa e. Soțul sau iubitul, completează Wolcott, studiindu-mi fața.

— Rebecca, de ce nu ne spui cărui fapt îi datorăm plăcerea de a te avea azi în vizită?

Silvestri nu prea se dă în vânt după preludiu.

Inspir adânc, de dragul efectului.

— Voiam să vă spun că în noaptea în care Sasha a dispărut, eu am fost cu Mark.

Silvestri și Wolcott ridică amândoi din sprâncene.

— Ai fost cu domnul Anders?

— Exact.

— Și de unde ai aflat despre data la care a dispărut Sasha? Nu-mi aduc VP - 193